Capitolul 4 – Habarnam si Bumbita se intalnesc cu Mazgalici-Impestritatu

Văzînd că nu-i mai rămîne nimic de făcut, că în nici un chip nu mai poate repara greşeala de care se căia atît, Habarnam apucă din nou pe drumul care ducea spre Bumbiţa. Dar acum nu se mai grăbea, ba din cînd în cînd se oprea chiar în mijlocul străzii, clătina trist din cap, îşi trecea mîna pe după ceafă, bolborosea ceva neînţeles şi scotea nişte exclamaţii curioase, apoi îşi vedea mai departe de drum.

Bumbiţa se juca pe stradă în apropierea casei ei. Zărindu-l pe Habarnam care se apropia, se grăbi să-i iasă în întîmpinare.

— Noroc bun, Habarnam, îi strigă ea bucuroasă.

Habarnam se opri şi, fără să-i răspundă la salut, vorbi posomorît:

— Nu mai sînt Habarnam, nu sînt decît un măgar, cu urechile cît toate zilele.

— Dar ce s-a întîmplat? se nelinişti Bumbiţa.

— S-a întîmplat că vrăjitorul mi-a dat bagheta, iar eu nici măcar n-am catadicsit să-i mulţumesc. Asta s-a întîmplat!

— Care baghetă? se minună Bumbiţa.

— Ei, care baghetă! Parcă tu nu ştii ce fel de baghete există pe lumea asta. Bagheta cea magică!

— Tu, Habarnam, ţi-ai ieşit, pesemne, din minţi. Ce baghetă magică ai mai născocit?

— Nu eu am născocit-o. Uite-o, o vezi?

Şi Habarnam îi arătă bagheta pe care o ţinea strîns în mînă.

— Ce să văd – întrebă Bumbiţa nedumerită – o nuia ca toate nuielele!

— „O nuia ca toate nuielele”, o îngînă Habarnam. Ai face mai bine să taci dacă nu te pricepi. Mi-a dat-o vrăjitorul în persoană.

— Ce fel de vrăjitor?

— „Ce fel de vrăjitor, ce fel de vrăjitor!” Parcă tu nu ştii cum sînt vrăjitorii!

— Bineînţeles că nu ştiu, zise Bumbiţa înălţînd din umeri. N-am văzut în viaţa Inea un vrăjitor în carne şi oase.

— Ei, află atunci că vrăjitorul acela avea barbă şi mai avea nişte stele şi nişte semilune… Burduf a lătrat şi eu am făcut trei fapte bune… Ai înţeles acum?

— Aş, de unde – spuse Bumbiţa – n-am înţeles nimic. Mai bine mi-ai povesti cum s-au petrecut lucrurile de la început.

Atunci Habarnam prinse a istorisi toate cîte i se întîmplaseră. Bumbiţa ascultă pînă la sfîrşit şi pe urmă zise:

— Şi-o fi bătut careva joc de tine şi S-o fi mascat în vrăjitor.

— Dacă vrăjitorul n-a fost adevărat, atunci de unde a răsărit bagheta magică?

— Şi tu eşti sigur că bagheta e într-adevăr magică? Ai încercat-o?

— Nu, n-am încercat-o, dar pot s-o încerc.

— Ce mai stai atunci pe gînduri? Răsuceşte baghetaşi pune-ţi o dorinţă. Dacă dorinţaţi se împlineşte înseamnă că bagheta e cu adevărat magică.

— Şi dacă nu se împlineşte? întrebă Habarnam.

— Ei, dacă nu se împlineşte înseamnă că ai de-a face cu o nuia obişnuită de lemn, şi gata! Cum de nu înţelegi singur asemenea lucruri? zise ea mînioasă.

Bumbiţei îi era ciudă, deoarece ar fi vrut să afle cît mai iute dacă bagheta este sau nu magică şi îi era necaz pe Habarnam care nu se gîndise mai devreme să o încerce.

— Ei lasă, nu-i nimic – spuse Habarnam – o s-o încercăm îndată. Ce să ne dorim?

— Tu cam ce ţi-ai dori? întrebă Bumbiţa.

— Nici eu nu ştiu ce să-mi doresc. Mi se pare că acuma nu-mi doresc nimic.

— Of, ce fel de om mai eştişi tu! se supără Bumbiţa. Gîndeşte-te, îngheţată ai dori?

— Da, îngheţată parcă aş dori, încuviinţă Habarnam. Stai că cerem chiar acuşi nişte îngheţată.

Răsucind bagheta magică, Habarnam spuse:

— Vrem să căpătăm două porţii de îngheţată.

— Pe băţ, adăugă şi Bumbiţa.

Habarnam întinse mîna cu teamă şi închise chiar ochii. „Şi dacă nu apare nici un fel de îngheţată?” se întrebă dar chiar în clipa aceea simţi cum se strecoară în mîna lui ceva tare şi rece. Habarnam deschise iute ochii şi văzu că are în palmă o porţie de îngheţată pe băţ. De mirare rămase cu gura căscată, privind într-una în sus, de parcă ar fi vrut să afle de unde i-a picat îngheţata. Şi fiindcă nu des-coperi acolo sus nimic care să dea de bănuit, Habarnam se întoarse încetişor spre Bumbiţa strîngînd în mînă îngheţata de parcă s-ar fi temut să n-o scape sau să nu-i zboare. Bumbiţa avea şi ea o porţie de îngheţată în palmă şi zîmbea bucuroasă.

— Ve-ve-ve, se bîlbîi Habarnam, arătînd îngheţata cu degetul.

Voia, pesemne, să spună ceva, dar din Pricina emoţiei nu putu să rostească nici un cuvînt.

— Ce „ve-ve-ve”, ce vrei să spui? întrebă Bumbiţa.

Habarnam se mărgini să facă doar un gest cu mîna şi se apucă să mănînce îngheţata.

Bumbiţa îi urmă exemplul, şi după ce terminară de mîncat spuse:

— Grozavă îngheţată, nu-i aşa?

— Minunată, încuviinţă Habarnam. Ce-ar fi să mai cerem cîte oporţie?

— Hai, răsuceşte bagheta! îl îndemnă Bumbiţa.

Habarnam o răsuci şi spuse:

— Vrem încă două porţii de îngheţată.

În clipa următoare se auziră prin aer pocnete, un fîşîit şi iată că în mîinile lui Habarnam şi ale Bumbiţei se ivi iar cîte o porţie de îngheţată.

Habarnam amuţi din nou, de data aceasta însă îşi veni mai repede în fire şi după ce mîncă îngheţata întrebă:

— Să mai luăm?

— Cred că am putea să cerem încă o dată cîte o porţie.

— Ce să ne mai pierdem vremea cu cîte o porţie, fu de părere Habarnam şi răsucind bagheta spuse:

Vrem o ladă cu îngheţată!

Şi poc! De pămînt se izbi o ladă mare, albastră, de felul celor pe care le poartă pe străzi vînzătoarele de îngheţată. Habarnam deschise capacul, de sub care se ridicau aburi, scoase de acolo două porţii de îngheţată.

Închise apoi lada la loc şi, aşezîndu-se pe ea ca pe o bancă, prinse a linge îngheţata, care se arăta a fi mai tare şi mai răcoroasă ca cea dinainte.

— Aşa îngheţată mai zic şi eu! o lăudă el. Îţi sparge şi dinţii!

— Aş vrea să ştiu, bagheta asta dă numai îngheţată sau poate să dea şi alte lucruri? întrebă Bumbiţa.

— Ciudată mai eşti! spuse Habarnam. De vreme ce este cu adevărat magică e în stare să dea orice. Vrei tichia care te face nevăzut, o capeţi, doreşti covorul zburător, îţi dă covorul zburător.

— Hai să cerem atunci covorul zburător şi să călătorim cu el, propuse Bumbiţa.

Tare ar fi dorit şi Habarnam să pornească cît mai departe într-o călătorie, dar îi veniră în minte clipele de groază prin care trecuse atunci cînd zburase cu balonul construit de Ştietot şi spuse:

— Cu covorul zburător nu e chiar atît de comod să călătoreşti, pentru că atunci cînd zbori nu mai poţi vedea nimic din toate cîte se petrec jos.

— Ei, atunci trebuie să ne gîndim la altceva, spuse Bumbiţa. Am citit eu, nu-mi mai aduc aminte unde, că există pe lumea asta ceva care se numeşte tren… şi dacă dai cumva peste un tren dintr-ăsta, nu-ţi rămîne decît să te sui în el, că te şi pomeneşti dus departe, pe calea ferată.

— Lasă că şi eu am auzit. Parcă Ştietot nu ne-a povestit despre calea ferată? A văzut-o doar bine de tot, cînd s-a dus în Oraşul Soarelui, după cărţi. Dar să ştii că şi calea ferată e destul de primejdioasă, fiindcă şi pe acolo se întîmplă uneori accidente.

Tot vorbind aşa, Habarnam îi zări pe Şurubel şi Piuliţă trecînd prin mijlocul străzii în noul lor automobil, care, ca şi cel dinainte, stricat de Habarnam în ziua cînd încercase să-l conducă, era descoperit şi avea patru locuri.

Numai că, spre deosebire de primul, acesta era mai luxos şi cu motorul mai puternic, pentru că acum nu mai era pus în mişcare de sifon simplu, ci de sifon încălzit.

Zărindu-i pe Habarnam şi pe Bumbiţa, Şurubel şi Piuliţă le făcură cu mîna. Habarnam le strigă că a căpătat bagheta magică, dar automobilul huruia atît de tare, încît nici Şurubel, nici Piuliţă nu auziră nimic şi, ridicînd nori de praf în urma lor, dispărură cu maşină cu tot după colţul străzii.

— Ştii cu ce-o să călătorim noi? întrebă Habarnam.

— Nu cumva cu automobilul? ghici Bumbiţa.

— Ba chiar aşa, încuviinţă Habarnam.

— Dar ce, ai uitat ziua cînd te-ai prăvălit cu automobilul din munţi?

Nu-ţi mai aduci aminte cum ai stricat atunci maşina cum era cît pe-aci să te prăpădeşti tu?

— Caraghioasă mai eşti! izbucni Habarnam. Atunci era altceva, nu mă pricepeam să conduc.

— Parcă acum ai învăţat?

— Nu, dar acum nici n-am nevoie să mai învăţ. Îi spun baghetei că vreau să ştiu să conduc şi să vezi cum am să ştiu.

— Dacă e aşa, se schimbă lucrurile, spuse Bumbiţa. Hai să călătorim cu automobilul! Are să fie tare interesant.

Habarnam învîrti bagheta şi îi porunci:

— Fă ca să avem şi noi un automobil cum este cel al lui Dăltişor şi Şurubel şi mai fă ca eu să mă pricep la condus!

Nici nu sfîrşi bine vorba că şi zări la capătul străzii un automobil care venea în goană spre ei.

Lui Habarnam i se păru chiar că se întorc pe acolo Şurubel şi Piuliţă cu maşina lor; de-abia cînd automobilul se opri băgă de seamă că la volan nu se afla nimeni.

— Ia te uită ce minunăţie! exclamă el cercetînd maşina pe toate părţile. Ba se uită pînă şi sub roţi, bănuind că şoferul S-a ascuns dinadins acolo, ca să-şi rîdă de el.

După ce se convinse că nu este vorba de aşa ceva, Habarnam spuse:

— Ei, la urma urmelor de ce m-aş mira atît? O dată ce-i vrăjitorie, şi vrăjitorie rămîne!

Rostind aceste cuvinte, deschise portiera maşinii, puse lada cu îngheţată pe banca dinapoi şi îşi ocupă locul la volan. Lîngă el se instală l Bumbiţa.

Chiar în clipa cînd Habarnam se pregătea dea drumul motorului, Bumbiţa zări în depărtare un oarecare prichindel care venea înspre ei.

— Stai – îi spuse ea lui Habarnam – nu porni încă. S-ar putea să-l zdrobim.

Habarnam aşteptă ca prichindelul să se apropie şi de-abia atunci văzu că în faţa lor se afla însuşi Mîzgălici-Impestriţatu.

Mîzgălici ăsta umbla mereu cu pantaloni cenuşii cu o vestă de aceeaşi culoare, iar pe cap obişnuia să poarte o tichiuţă tot cenuşie, căreia el îi zicea cipilică.

Socotea că hainele cenuşii sînt cele mai bune din lume pentru că nu se murdăresc niciodată prea rău. Se înţelege însă că e o prostie să crezi asta că aşa ceva nu poate fi adevărat. Haina cenuşie se murdăreşte la fel ca oricare alta, numai că, cine ştie din ce pricină, murdăria de pe ea se observă mai puţin.

Trebuie să vă spun neapărat că Mîzgălici era un pitie grozav caraghios. Avea el două reguli după care se conducea viaţă: nu speli niciodată si să nu te miri de nimic.

Mai greu îi era să respecte prima decît a doua, pentru că piticii care stăteau în aceeaşi locuinţă cu el îl sileau se spele de cîte ori se aşeza la masă. Iar dacă încerca să se împotrivească, nu-i îngăduiau pur simplu să mănînce alături de ei. Aşa încît era nevoit sa se spele. Numai că spălatul lui nu însemna mare lucru, fiindcă se pricepea se murdărească tare repede. Nici nu apuca bine să se spele, că şi apăreau şi pe obrazul lui tot soiul de dungi, de pete de punctişoare faţa îşi pierdea culoarea ei naturală, devenind toată un fel de mîzgălitură. De aceea i s-a şi spus Mîzgălici. Şi ar fi rămas în vecii vecilor numai cu acest nume, dacă n-ar fi fost întîmplarea petrecută pe vremea cînd se afla în Oraşul Florilor vestitul excursionist Compas.

Acest vizitator era şi el o persoană de vază, despre care S-ar cuveni să auziţi cite ceva. Trebuie să ştiţi mai întîi de toate că era tare slab şi tare lung, avea mîinile lungi, picioarele lungi, capul lung şi nasul tot lung. Pînă şi pantalonii lui cu pătrăţele erau lungi. Şi trăia acest Compas tocmai în oraşul Plimbăreţilor, ai cărui locuitori nu mergeau niciodată pe jos, ci se plimbau într-una cu bicicleta. Nici Compas n-ar fi umblat vreodată fără bicicletă. Şi atît de mare era zelul lui de biciclist, încît de la o vreme propriul său oraş i se păru prea mic pentru plimbat şi se hotărî să străbată toate oraşele din lume locuite de pitici.

Cînd ajunse în Oraşul Florilor, nu lăsă nici un locşor pe care să nu-l cutreiere cu bicicleta: îşi vîrî nasul lui lung peste tot şi făcu cunoştinţă cu toată lumea. Curînd izbuti să-i ştie pe fiecare în parte. Numai pe Mîzgălici nu-l cunoscuse, pentru că locuitorii oraşului îl ascunseseră înadins, de ruşine. Le era teamă ca nu cumva zărind mutrişoara lui murdară, excursionistul să-şi închipuie că toţi piticii din Oraşul Florilor sînt nişte nespălaţi. Tocmai de aceea căutară pe cît era cu putinţă ca Mîzgălici să nu se ivească în faţa ochilor lui Compas.

Lucrurile merseră cum nu se poate mai bine pînă în ziua cînd Compas se pregăti de plecare. În acea zi, nu se ştie din ce pricină, paza asupra lui Mîzgălici fu slăbită, aşa încît el apăru în stradă chiar în momentul cînd piticii din oraş îşi luau rămas bun de la Compas. Zărind prin mulţimea de pitici o figură necunoscută, Compas se arătă niţeluş mirat fu cit pe-aci să întrebe:

— De unde l-aţi mai scos şi pe nespălatul ăsta?

Deoarece Compas era însă un pitic binecrescut şi nu putea rosti vorbe atît de grosolane cum ar fi cuvîntul „nespălat”, întrebă într-o formă mai politicoasă:

— De unde l-aţi mai scos şi pe împestriţatul ăsta?

Întorcînd capetele, piticii îl văzură pe Mîzgălici, a cărui figură se împestriţase într-adevăr de atîta murdărie, pentru că din dimineaţa acelei zile nu se mai spălase niciodată. Tuturora le plăcu numele găsit de Compas şi de atunci Mîzgălici fu poreclit Împestriţatu.

Chiar şi lui Mîzgălici îi fu pe plac noul său nume, fiindcă suna parcă mai frumos şi mai delicat decît cel dinainte.