Capitolul 8 – Circulina si planetaria

Drumul începu să urce din nou, iar cînd fură la capătul suişului, înaintea ochilor călătorilor noştri se desfăşură o privelişte cum nu mai văzuseră niciodată în viaţa ălor. Ai fi zis că cine ştie ce fiinţă ciudată, mare cît un uriaş, s-a strecurat pe furiş într-o fabrică de ţesături şi luînd de acolo o mulţime de suluri pestriţe, le-a aşternut pe toate deasupra pămîntului.

Cele mai îndepărtate coline erau parcă împodobite cu fîşii de stambă în picăţele mărunte: negre, albe, galbene, verzi şi roşii. Mai aproape de ei se întindeau fîşii cu picăţele mai inari, cît bobul de mazăre. Fîşiile erau înghesuite unele într-altele, încît acopereau tot pămîntul. Iar aproape, chiar lîngă ei, cîmpul era acoperit de cercuri felurit colorate. Cele mai vii culori erau galbenul şi roşul, care străluceau atît de puternic în mijlocul cîmpiei verzi, încît îţi luau ochii.

— Se pare că cineva a desenat dinadins cercurile astea cu compasul şi pe urmă le-a colorat, spuse Bumbiţa.

— Cine oare a avut nevoie să împestriţeze pămîntul cu cercuri si pentru ce? se miră Habarnam. Lasă că aflăm noi îndată ce ne apropiem.

Cu cît automobilul se lăsa mai la vale, cu atît cercurile se vedeau mai puţin, pînă cînd dispărură cu totul. Drumeagul pe care mergea acum maşina şerpuia ca poteca unei păduri. De o parte şi de alta a drumului se întindeau tufişuri de mac. Era aşa ca şi cum noi toţi am fi pornit într-o călătorie prin pădure, numai că în locul copacilor se înălţau tulpini verzi, în vîrful cărora florile roşii de mac străluceau la soare întocmai ca rubinele.

Apoi maşina trecu prin mijlocul unor plantaţii de morcovi, de căpşuni şi de păpădii în culoarea aurului. Pe urmă începură din nou plantaţii de mac.

— Pesemne că prin locurile astea trăiesc nişte macofili, spuse Împestriţatu.

— Cine-or mai fi şi ăştia? se miră Habarnam.

— Macofilii? întrebă Împestriţatu. Cei cărora le place macul. Ei or fi semănat pe aici toate plantaţiile astea: şi macul şi morcovii.

— Dar cui crezi tu că i-ar sta în putere să semene atîta bogăţie?

Aşa ceva nu izbuteşti să plantezi nici într-o mie de vieţi.

Peste puţină vreme, automobilul ieşi dintre tufişurile de mac, şi călătorii noştri văzură, nu departe de drumeagul pe care mergeau, un soi de maşină ciudată, care îţi amintea şi de tractor, şi de maşina pentru curăţat zăpada, deşi nu era nici una, nici alta.

Ciudăţenia aceasta cosea iarba, rotindu-se încet.

Mînat de curiozitate, Habarnam opri automobilul ca să poată vedea mai bine cum funcţionează. Apropiindu-se tot mai mult, călătorii noştri băgară de seamă că, în faţă, maşina avea un mecanism asemănător cu o maşină de tuns. Fără să se oprească o clipă, maşina tundea pe rînd toate firicelele de iarbă care îi cădeau sub cuţit. Tocată mărunt, iarba aluneca apoi pe obandă rulantă, careo ducea sus, între doi cilindri dinţaţi. Aceştia se învîrteau repede şi o fărîmiţau într-atît că părea rumegată cu dinţii.

Astfel îmbucătăţită, iarba se lăsa la fund şi se făcea nevăzută în pîntecul maşinii. În urma ei, pămîntul rămînea arat; de aceea puteai să bănuieşti că are înăuntru un plug, deşi pe dinafară nu se vedea nici urmă de aşa ceva. La spate, maşina avea o greblă care afîna pămîntul ca o boroană.

Într-un colţ al maşinii era scris cu litere mari „Circulina”1).

Dar ce-i mira cel mai mult pe călătorii noştri era că maşina lucra singură. Locul de la volan era gol, neocupat de nimeni. Habarnam şi prietenii lui se uitară stăruitor peste tot, dar nu văzură nici o fiinţă vie.

— Asta-i bună! rosti Împestriţatu, fiind cît pe-aci să-şi trădeze mirarea. Se stăpîni însă la vreme şi nu mai zise nimic.

Bumbiţa, pe care nu o interesau atît de mult maşinile, fu de părere că prea s-a lungit popasul.

Dar Habarnam ţinea cu orice preţ să afle secretul mecanismului.

Tot uitîndu-se într-o parte şi-ntr-alta, descoperi deodată în mijlocul cîmpiei un stîlp, în jurul căruia era înfăşurat un cablu metalic. Maşina avea prins într-o parte capătul acestui cablu şi de aceea se mişca în cerc, ca şi cînd ar fi fost prinsă de un ţăruş. Puţin cîte puţin, cablul se desfăşura şi se lungea, din care pricină cercurile făcute de maşină erau din ce în ce mai largi.

— A! Va să zică aşa stau lucrurile! rosti Habarnam bucuros că descoperise taina maşinii. Ei, să vedem acum ce-o să se întîmple cînd cablul are să se desfăşoare pînă la capăt.

Nu fură nevoiţi să aştepte mult. După ce descrise ultimul şi cel mai mare cerc, maşina se opri singură şi scoase un şuierat puternic: „Tuu-tuu-tuu!”

Chiar în clipa următoare, un alt şuierat se grăbi să răspundă de undeva, de departe. Pe urmă şuierăturile încetară.

Apoi, dintr-o dată, se auzi un huruit uşor şi în faţa ochilor celor trei drumeţi se ivi un pitic pe o motocicletă caraghioasă, care mergea cu şenilă, ca un tractor.

Sărind de pe motocicletă, piticul îi salută pe călătorii noştri cît se poate de politicos.

— Vă interesează, pesemne, cum funcţionează Circulina, spuse el.

— Chiar aşa – răspunse Habarnam – ne întrebam tocmai ce fel de maşină o fi asta; nu cumva e o secerătoare?

— Nu, este o autocombină circulară pentru sădirea plantelor, explică piticul. Combina aceasta coseşte întîi iarba, pe urmă ară pămîntul cu plugul, seamănă seminţele cu ajutorul unei semănători mecanice care se găseşte înăuntru şi în cele din urmă boroneşte. Dar asta încă nu e tot. Cred că aţi observat pînă acum că iarba cosită alunecă pînă în fundul combinei. Acolo, firele de iarbă sînt tocate mărunt, pisate, amestecate cu îngrăşăminte chimice şi apoi îngropate în pămînt ca îngrăşămînt combinat, tare folositor pentru plante. Cînd plugul combinei ară, o dată cu îngrăşămintele pătrund în pămînt şi o serie de îngrăşăminte activizate, datorită cărora plantele cresc foarte repede, aşa încît izbutim să obţinem cite două, trei şi chiar patru recolte pe vară. Am uitat să vă spun că în partea din faţă a maşinii, mai bine zis în spatele instalaţiei pentru tuns iarba, se găseşte un aspirator. Ştiţi care e menirea lui? Să absoarbă seminiţele buruienilor răspîndite în praful de pe cîmpie. Sămînţa de buruiană este sfărîmată de cilindri şi serveşte tot ca îngrăşămînt. Odată fărîmiţate buruienile îşi pierd puterea, încetînd să mai fie dăunătoare pentru plante.

img2

Astfel combina nu numai că ară, seamănă şi boroneşte, dar pe deasupra hrăneşte pămîntul, prepară îngrăşăminte şi luptă împotriva buruienilor. De aceea i se şi spune universală.

— Pentru ce-aţi legat maşina de stîlpul din mijloc? întrebă Habarnam.

— Ca să poată lucra singură, fără mecanic, răspunse piticul. Cablul prin care combina se leagă de stîlp este unit cu instalaţia de manevrare circulară. După lungimea cablului, combina desenează cercuri mai mari sau mai mici. În clipa cînd cablul s-a desfăşurat pînă la capăt, maşina se opreşte automat şi începe să claxoneze. La auzul claxonului vine mecanicul şi mută combina pe o altă parcelă.

Vorbind astfel,piticul desprinse cablul, se aşeză la volanul combinei şi o duse pînă-n dreptul unui alt stîlp. Cum ajunse acolo, legă cablul în jurul stîlpului,coborî, duse la gură un fluier şi fluieră de două ori.

Combina începu să zumzăie şi porni să se învîrtească în jurul stîlpului, arînd pămîntul.

— Ia te uită ce interesant! exclamă Habarnam. Nu cumva maşina pricepe semnalul? De unde ştie ea să pornească atunci cînd i se fluieră?

— Maşina nu poate, desigur, să priceapă nimic, răspunse mecanicul.

Dar dacă aţi studiat fizica trebuie să ştiţi că sunetele se transmit cu ajutorul vibraţiilor. Înăuntru, în maşină, se găseşte un aparat care preface vibraţiile în energie electrică. Şi odată obţinută, energia electrică poate să pună în mişcare întregul mecanism al combinei. Aşa, de pildă, o fluierătură poate porni frîna; două fluierături pun în mişcare motorul; trei, răsucesc mecanismul spre stînga; patru, spre dreapta.

În timpul acesta, de undeva, de departe, răsunară nişte claxoane: „Tuu-tuu-tuu !”

— Ah! exclamă piticul mecanic. Asta înseamnă că Planetaria şi-a terminat lucrul. Trebuie să mă grăbesc acolo. Vreţi s-o vedeţi? Nu-i departe.

Ajungem într-un minut. Se învoiră cu toţii şi se pregătiră să se urce în automobil, dar piticul mecanic le propuse să meargă împreună cu el pe motocicletă.

Spre mirarea călătorilor noştri, şaua motocicletei se dovedi atît de lungă, încît încăpură bine cîteşipatru. În faţă se aşeză mecanicul, după el Habarnam, apoi Bumbiţa şi la urmă Împestriţatu.

Piticul dădu drumul motorului şi motocicleta o porni pe cîmp cu atîta viteză, încît tuturora li se tăie răsuflarea. Într-adevăr, să tot fi trecut un minut sau poate unul şi jumătate, cînd se şi aflau în faţa altei combine, care sta pe loc pentru că îşi terminase chiar atunci lucrul pe bucata circulară de cîmpie din jurul ei. Mecanieul mută combina la un alt stîlp şi fluierînd cu putere o porni.

Pe unul din pereţii maşinii era scris cu litere mari şi frumoase: „Planetaria.”

— Maşina asta este de altă construcţie? întrebă Habarnam.

— Nu, construcţia este exact aceeaşi, răspunse mecanicul.

— De ce atunci una se numeşte „Circulina” alta „Planetaria”?

— Maşinile noastre – explică piticul – au toate eîte un nume; noi socotim că aşa e mult mai frumos decît dacă le-am însemna pe fiecare cu diverse numere.

— Matale lucrezi la două maşini deodată? Faci toată ziulica naveta pe motocicletă de la Circulina la Planetaria? întrebă Bumbiţa.

— Nu – vorbi mecanicul – eu am în grijă zece maşini: Excentrida, Concentrina, Rondoza, Circulina, Melcuşor, Morişca, Sfîrleaza, Orbita, Cometa şi Planetaria.

— Cum de izbuteşti să le supraveghezi pe toate zece? se minună Bumbiţa.

— Foarte simplu – răspunse mecanicul – nu e nimic neobişnuit într-asta. Ba încă îmi mai rămîne timp să citesc şi o carte sau să mă bronzez la soare. Dar dacă ar fi să spun adevărul, ar trebui să mărturisesc că maşinile s-au învechit şi că ne fac o mulţime de neajunsuri.

— Am putea să le ştim şi noi? întrebă Habarnam cu interes.

— Mai întîi – explică mecanicul – raza lor de acţiune este foarte mică, deoarece funcţionează cu ajutorul cablului care nu se poate întinde la nesfîrşit. Din această pricină sîntem nevoiţi să mutăm mereu maşina din loc în loc şi nu izbutim s-o facem să lucreze o bucată prea mare de pămînt, ceea ce nu este de loc productiv.

— Dar s-ar putea oare să o scoateţi la capăt fără cablu? întrebă Habarnam.

— Bineînţeles, îl asigură mecanicul. Maşinile moderne fabricate în ultimul timp au în locul cablului o legătură radiomagnetică. În mijlocul cîmpului se instalează un radiomagnet puternic, atît de puternic încît poate acţiona pe distanţe uriaşe. Un alt radiomagnet asemănător cu acesta, dar puţin mai mic, este instalat la volanul combinei. Cu cît cele două magnete vor fi mai apropiate, cu atît legătura va fi mai strînsă şi cu atît mai mare va fi numărul de rotaţii ale volanului. Cu cît magnetele vor fi mai îndepărtate, cu atît legătura va fi mai slabă, iar volanul se va învîrti mai puţin.

În felul acesta, combina descrie întîi cercuri micuţe de tot, în jurul radiomagnetului central; dar cu fiecare rotaţie, cercurile se măresc pot creşte într-una, la nesfîrşit. Dacă vreţi pot să vă arăt cum lucrează o asemenea radiocombină.

— Unde se află? Departe? întrebă Bumbiţa.

— Ba chiar foarte aproape, răspunse mecanicul. Ne urcăm pe vîrful dîmbului de colo şi o s-o vedem cît se poate de bine.

Cei trei se învoiră bucuroşi şi instalîndu-se pe motocicleta cu şenilă, o porniră la drum.

1) de la „ţircul”, care in lb. rusă înseamnă compas. (n.r.)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s