Capitolul 3 – Visul lui Habarnam se implineste

Odată, Habarnam stătea în casă şi privea pe fereastră. Afară era tare urît. Cerul se arătase mohorît încă de dimineaţă; nici o clipă nu se ivise soarele, iar ploaia curgea fără încetare.

Sigur, de plimbat nici nu putea fi vorba, şi din această pricină pe Habarnam îl cuprinse plictiseala.

Se înţelege că nu pe toţi locuitorii Oraşului Florilor îi plictisea vremea urîtă. Lui Ştietot, de pildă, puţin îi păsa dacă ploua sau ningea, fiindcă chiar şi cea mai reavreme nu-l împiedica să stea acasă şi să-şi vadă dei treburi. Iar doctorul Pilulă o ţinea într-una că mai mult îi place cînd e urît afară decît cînd e frumos, pentru că pe vreme rea organismul piticilor se căleşte, aşa că ei se îmbolnăvesc mai puţin. Cît despre poetul Floricel, cea mai mare plăcere alui era să se instaleze, pe timp de ploaie, în podul casei şi, întinzîndu-se pe nişte frunze uscate, să asculte zgomotul picăturilor care cad pe acoperiş.

— În jurul tău tună şi fulgeră – zicea Floricel – afară e atît de groaznic că nici nasul nu-ţi vine să-l scoţi, iar în pod este cald şi bine. Frunzele uscate răspîndesc un parfum minunat, ploaia bate darabana în acoperiş, iar tu îţi simţi sufletul atît de uşor şi îţi e atît de bine, încît îţi vine să compui poezii.

Celor mai mulţi dintre pitici nu le plăcea însă ploaia. Era chiar o prichinduţă, pe nume Picătura, care de cum începea să plouă, se şi pornea pe plîns. Iar dacă cineva o întreba de ce plînge, răspundea:

— Nu ştiu, eu plîng întotdeauna cînd plouă.

img1

Desigur, Habarnam nu stătea chiar aşa prost cu nervii ca plîngăreaţa de Picătura, dar pe vreme rea dispoziţia lui se strica. Aşa se întîmplase şi de data aceasta. Se uita cu tristeţe la şuvoaiele piezişe de ploaie, la violetele ude leoarcă care creşteau în curte, sub fereastră, la Burduf, căţelul, care de obicei stătea legat de l.anţ în faţa casei, dar care se cuibărise acum în cuşca lui şi privea de acolo scoţînd prin gaură doar vîrful nasului.

„Bietul Burduf – gîndi Habarnam – după ce că toată ziua stă legat, de nu poate să zburde şi el în voie, acu, din pricina ploii, e nevoit să se ghemuiască în cuşca lui cea strîmtă. Am să-i dau drumul la plimbare cînd are să înceteze ploaia.

Dar ploaia nu mai înceta de fel şi lui Habarnam i se păru de la o vreme că nici n-are să se sfîrşească vreodată, ci are să curgă veşnic, că soarele s-a ascuns pentru totdeauna şi nu se va mai zări nicicînd din pricina norilor.

„Ce-are să fie atunci cu noi? se întrebă Habarnam. Sigur că din cauza apei, pămîntul o să se înnămolească. Are să se strîngă atîta noroi, că n-o să se poată merge nici pe jos, nici cu maşina. Toate străzile or să înoate în noroi. Noroiul are să înghită şi casele, şi florile, şi pomii, iar pînă la urmă or să se scufunde şi piticii. Să vezi atunci grozăvie.”

Pe cînd Habarnam îşi închipuia tot soiul de nenorociri şi se gîndea cît de greu va fi traiul în împărăţia noroiului, ploaia încetă, vîntul izgoni norii şi în cele din urmă se ivi soarele. Cerul se limpezi. Totul în jur se lumină ca prin farmec.

Picăturile mari de ploaie, încă neuscate, tremurau, scînteiau, sclipeau ca argintul pe firele de iarbă şi petalele florilor. Părea că lumea întreagă întinereşte, se bucură şi surîde. În cele din turmă, Habarnam se trezi din visurile lui.

img2

— Soarele! strigă el, orbit de lumina puternică a razelor. Soarele!

Şi fugi în curte.

În urma lui alergară şi ceilalţi pitici.

Se porniră cu toţii să sară, să cînte şi să joace. Chiar Ştietot, care de obicei se lăuda că lui îi e totuna dacă cerul este senin sau noros, sărea acum de bucurie în mijlocul curţii.

Cît despre Habarnam, el uitase cu totul, în clipa aceea, de ploaie şi noroi. Ba i se părea chiar că niciodată nu vor mai fi nori pe cer şi că soarele va lumina mereu, fără încetare. Îl uită pînă şi pe Burduf, pe urmă însă îşi aminti de el şi-i dădu drumul din lanţ. Atunci Burduf o luă la fugă prin curte. Lătra într-una de bucurie şi îi apuca pe toţi de picioare, dar fără să-i muşte, fiindcă el muşca numai străinii, pe-ai lui niciodată. Aşa-i era firea.

După ce au mai petrecut puţintel, piticii s-au apucat din nou de treburi, ba cîţiva dintre ei s-au îndreptat spre pădure după ciuperci, pentru că după ploaie ciupercile se ivesc cu droaia.

De mers în pădure, Habarnam nu merse, dar aşezîndu-se pe o bancă în faţa chioşcului, prinse a citi dintr-o cărticică.

În timpul acesta, Burduf, care putea acum să fugă încotro avea poftă, dibui în gard o gaură, se strecură prin ea în stradă şi zărind un trecător cu baston în mînă se hotărî să-l muşte.

Toată lumea ştie doar cît de rău se înfurie un cîine cînd vede un baston în mîna cuiva.

img3

Prins în mrejele cititului, Habarnam nu auzi lătratul din stradă.

Dar îndată după aceea, lătrăturile se înteţiră simţitor. Habarnam se întrerupse din citit şi de abia atunci îşi aduse aminte că a uitat să-l pună pe Burduf înapoi în lanţ. Dădu fuga la poartă şi îl văzu pe Burduf, care, lătrînd furios, izbutise să ajungă din urmă un trecător şi încerca acum să-l apuce de picior. Învîrtindu-se pe loc, trecătorul se apăra din răsputeri cu ajutorul bastonului.

— Înapoi, Burduf! Înapoi! strigă Habarnam înspăimîntat.

Văzînd însă că Burduf nu-l ascultă, îl apucă de zgardă şi-l dădu la o parte.

— Ah! viperă mică ce eşti! spuse el. De ce nu asculţi cînd ţi se spune ceva!

Habarnam ridică pumnul ca să-l lovească zdravăn peste bot, dar cînd văzu că bietul căţel strînge din ochi şi clipeşte speriat, i se făcu milă şi în loc să-l bată, îl trase în curte.

După ce-l puse pe Burduf în lanţ, Habarnam fugi înapoi la poartă, ca să vadă dacă nu cumva trecătorul cu pricina se alesese cu vreo muşcătură.

După cît se părea,trecătorul obosise rău în lupta cu Burduf, fiindcă se aşezase pe banca din faţa portiţei ca să se odihnească. De abia atunci apucă Habarnam să se uite la el cu atenţie.

Necunoscutul purta o mantie nespus de frumoasă, de un albastru închis, împodobită cu steluţe de aur şi semilune de argint. Pe cap avea o tichie neagră cu aceleaşi podoabe, iar în picioare purta iminei roşii, cu vîrful îndoit în sus.

Nu semăna cu nici un locuitor din Oraşul Florikor, fiindcă avea nişte îl mustăţi albe, lungi şi o barbă albă, lungă, lungă pînă aproape de genunchi, care îi acoperea mai tot obrazul, întocmai ca la Moş Gerilă.

În Oraşul Florilor nu avea nimeni o astfel de barbă, pentru că pe acolo toţi locuitorii erau spîni.

— A apucat cumva să vă muşte cîinele? întrebă îngrijorat Habarnam, uitîndu-se plin de curiozitate la bătrînul acela ciudat.

— Halal căţeluş. Mda! Nimic de spus, pare destul de isteţ.

Vorbind astfel, bărbosul îşi puse bastonul între genunchi, se sprijini în el cu amîndouă mîinile şi aruncă o privire piezişă spre Habarnam, care se aşezase şi el pe marginea băncii.

— Ştiţi, este cîinele lui Glonţ – continuă Habarnam – i se spune Burduf. Glonţ îl ia întotdeauna cu el la vînătoare. În timpul liber, Burduf stă în lanţ, ca să nu muşte pe careva. Nu cumva v-a muşcat?

— Nu, drăguţule. Era cît pe-aci, dar n-a reuşit să mă muşte.

— Asta-i rău – spuse Habarnam – adică nu voiam să zic că-i rău că n-a reuşit să vă muşte, e rău că v-a speriat, poate. Numai eu sînt de vină. Eu i-am dat drumul din lanţ şi pe urmă am uitat să-l pun la loc. Vă rog să mă iertaţi!

— Ei, ce-aş putea să mai fac acum! Fie, te iert, zise bărbosul. Văd eu că eşti un băieţaş bun.

— Nu sînt încă bun, abia vreau să ajung. Adică voiam înainte. Am făcut chiar şi fapte bune, dar acum m-am lăsat păgubaş.

Habarnam făcu un gest de lehamite cu mîna şi rămase cu privirea aţintită asupra imineilor roşii din picioarele celui cu care stătea de vorbă.

Atunci băgă de seamă că aceştia sînt încheiaţi cu cîte o cataramă în formă de semilună cu stea.

— Şi de ce te-ai lăsat păgubaş? întrebă moşneagul.

— Pentru că toate astea sînt fleacuri.

— Care toate astea? Faptele bune?

— Nu, vrăjitorii. Spuneţi-mi, cataramele acelea de la pantofi sînt chiar de aur sau numai aşa, aurite.

— Chiar de aur. Şi de ce-i socoteşti pe vrăjitori fleacuri?

Atunci Habarnam prinse a povesti cum a visat el la bagheta magică, cum i-a istorisit Bumbiţa că trebuie să facă trei fapte bune şi cum lui nu i-a reuşit pînă la urmă nimic, fiindcă nu era în stare să facă fapte bune fără vreun interes, ci numai de dragul baghetei magice.

— Dar vezi tu — vorbi moşneagul – îmi spuneai mai adineauri că i-ai dat drumul lui Burduf să se plimbe. Oare şi asta ai făcut-o de dragul baghetei magice?

— De ce vorbiţi aşa? răspunse Habarnam, dînd din mînă. În clipa aceea uitasem cu, totul de bagheta magică. Mi-a fost însă milă de Burduf că stă într-una legat.

— Va să zică ai făcut-o din îndemnul inimii.

— Desigur.

— Iacă, vezi, ai şi făcut o faptă bună!

— Curios, se minună Habarnam şi se porni chiar pe rîs de bucurie. Nici măcar nu mi-am dat seama cum am făcut-o!

— După care ai săvîrşit încă una.

— Asta cînd s-a petrecut?

— Cînd m-ai apărat pe mine de cîine. Doar n-ai să zici că fapta aceea a fost rea? Sau te-ai purtat aşa de dragul baghetei magice?

— Aş, de unde! Nici prin minte nu-mi trecea atunci bagheta magică.

— Ei vezi, se bucură bătrînul. Pe urmă ai Săvîrşit şi a treia faptă bună, cînd ai venit să afli dacă nu cumva m-a muşcat cîinele şi ţi-ai cerut iertare. Asta a fost frumos din partea ta, pentru că întotdeauna trebuie să fim atenţi unul faţă de celălalt.

— Minunea minunilor! rîse Habarnam. Trei fapte bune şi toate la rînd. În viaţa mea nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva. Să ştii, nu m-aş mira cîtuşi de puţin dacă aş întîlni azi vreun vrăjitor.

— Nici să nu te miri; l-ai şi întîlnit.

Habarnam îi aruncă bătrînului o privire plină de neîncredere şi zise:

— Nu cumva ai vrea să spui acum că vrăjitorul eşti chiar matale?

— Ba da, asta vreau să spun. Chiar eu în persoană sînt vrăjitorul.

Habarnam holbă ochii cît putu de tare la bătrîn şi căută să vadă dacă nu cumva îşi rîde de el, dar barba acoperea atît de tare obrazul moşului, încît nu-i fu cu putinţă să descopere dedesubtul ei nici măcar un zîmbet.

— Pesemne că matale îţi baţi joc dc mine, zise Habarnam neîncrezător.

— Dar nu-mi bat joc de fel. Ai săvîrşit trei fapte bune şi poţi să-mi ceri tot ce doreşti. Ei hai, spune, ce-ţi place mai mult: tichia minunată sau ciubotele fermecate. Ori poate că ai vrea covorul zburător?

— Păi matale ai şi covorul zburător?

— Nici vorbă! Am şi covorul. Pe toate le am.

Moşneagul vîrî mîna într-una din cele două mîneci largi ale mantiei, scoase de acolo un covor strîns sul, îl desfăcu şi cît ai clipi din ochi îl întinse pe pămînt înaintea lui Habarnam.

img4

— Iaca şi ciubotele fermecate, şi tichia minunată.

Rostind aceste cuvinte, moşul scoase din cealaltă mînecă o tichie şi nişte ciuboţele şi le aşeză frumuşel pe covor. În urmă apărură, pe aceeaşi cale, gusla vrăjită, masa miraculoasă şi alte multe minunăţii de prin basme.

Încredinţîndu-se tot mai mult că are înşj faţa lui un vrăjitor adevărat, Habarnam întrebă:

— Ai poate şi bagheta magică?

— De ce nu? Sigur că o am! Poftim, priveşte!

Şi scoţînd din buzunar o baghetă micuţă, de culoare cărămizie, vrăjitorul i-o întinse lui Habarnam, care se grăbi s-o apuce.

— Dar e chiar adevărată? întrebă el, necrezîndu-şi ochilor că visul lui s-a împlinit.

— Cea mai adevărată baghetă magică din lume, n-ai de ce să te îndoieşti, îl încredinţă vrăjitorul. Atîta timp cît nu vei face fapte rele, n-are să-ţi rămînă decît să răsuceşti bagheta şi toate dorinţele ţi se vor împlini.

Dar să ştii că dacă se întîmplă cumva să săvîrşeşti trei fapte rele, bagheta magică îşi pierde toată puterea.

Lui Habarnam i se opri răsuflarea de bucurie, şi inima porni să-i bată în piept mult mai tare decît ar fi trebuit.

— Atunci eu am să dau o fugă pînă la Bumbiţa, ca să-i spun şi ei că acum bagheta magică este a noastră – vorbi Habarnam – doar ea m-a învăţat cum s-o capăt.

— Sigur că da, aleargă, îl îndemnă vrăjitorul. Eu ştiu că Bumbiţa visează de mult să capete bagheta magică.

img5

Vorbindu-i astfel, vrăjitorul îl mîngîie pe creştet, şi de data aceasta Habarnam izbuti să desluşească pe chipul blînd al bătrînului un surîs larg şi prietenos.

— Atunci la revedere, zise Habarnam.

— Rămîi sănătos, răspunse vrăjitorul zîmbind.

După ce vîrî în sîn bagheta magică, Habarnam se porni pe fugă şi încercînd să scurteze drumul spre casa în care locuia Bumbiţa, coti pe o ulicioară. Dar în clipa aceea îşi aminti că a uitat să-i mulţumească vrăjitorului pentru minunatul dar şi o luă la goană înapoi.

Ieşind însă din ulicioară, văzu strada pustie. Vrăjitorul nu se mai zărea nici pe bancă şi nici în vreun alt loc. Pierise împreună cu covorul zburător şi cu celelalte minunăţii, de parcă l-ar fi înghiţit pămîntul ori s-ar fi risipit pe undeva prin văzduh.

img6

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s