Alta poveste

Calatorie in lumea de dincolo

In jungla peruviana, traditia samanica e foarte puternica. Oameni din toata lumea privesc intr-acolo in speranta de a-si vindeca suferintele. Iar multi dintre ei reusesc.

Samanii mi s-au parut mereu niste naluciri. Personaje de basm, despre care toata lumea vorbeste, dar nimeni nu i-a vazut vreodata de aproape.

Kestambetsa este unul dintre cei mai cunoscuti samani din Peru. Se spune despre el ca stie limba pasarilor si a serpilor, ca vorbeste cu plantele si animalele, iar viata si-o traieste, dupa plac, in lumea aceasta sau in lumea de dincolo.

Puterea lui samanica este atat de mare, incat poate vindeca orice boala si poate trai luni de zile pe o creanga de copac, in jungla, hranit doar de albine si pasari. Cand mi s-a oferit ocazia sa merg intr-o calatorie initiatica in jungla amazoniana, chiar la marele saman Kestambetsa, raspunsul meu a fost: “Da”.

Asa am pornit spre Peru, curios sa vad puterile magice ale unui saman veritabil, bucuros sa intalnesc un personaj de poveste. Speram sa ma intorc limpezit, cunoscandu-ma mai bine pe mine insumi si lumea in care traiesc.

Vita zeilor: ayahuasca

Orasul Iquitos se vede ca o pata albicioasa in mijlocul junglei amazoniene, izolat intr-o mare verde. Aterizam. Dupa aproape 20 de ore de zbor, am ajuns in Peru. Un aeroport simplu ca o autogara. Langa pista sunt cateva avioane ruginite, scoase din uz. In curand le va cotropi jungla.

Ne urcam intr-un autobuz vechi, fara geamuri, deasupra caruia bagajele formeaza o piramida uriasa. Chiar si pe culoar, ele stau stiva intre noi. Calatorii sunt veniti din toate colturile lumii: francezi, suedezi, italieni, ba chiar si un marocan. Eu sunt singurul roman. Cu totii vor sa ajunga la Kestambetsa, samanul a carui faima a facut inconjurul pamantului.

Pornim pe o sosea asfaltata ce se intinde doar cativa kilometri, ca o limba, in interiorul junglei. Iesim din ea si intram pe un drum nisipos. Cand autobuzul nu mai poate inainta coboram, ne luam rucsacii in spate. Mai sunt vreo doi kilometri pana la tabara. Cat vezi cu ochii e doar salbaticie, plante gigantice, necunoscute. Soarele sufocant al amiezii imi face bagajul de doua ori mai greu. In Romania lasasem zapada. Deasupra noastra se roteste, ca un semn de bun venit, un condor.

In mijlocul vegetatiei excesive se zaresc cateva casute din lemn, acoperite cu frunze de palmier. Un fel de bungalouri cu plase mari, de tantari, in loc de ferestre. E tabara noastra, locul unde samanul isi asteapta pacientii la “tratament”. Samanul e aici si ne primeste cu un zambet.

Kestambetsa, se prezinta el simplu, aproape timid. “Jakon yamekiri!”, spune in limba shipibo. E ras in cap ca un calugar budhist, imbracat intr-o camasa roz si pantaloni din panza subtire. Descult. Vorbeste putin si isi alege cu grija cuvintele. Intreaga lui fiinta emana echilibru si disciplina. Alaturi de el este sotia sa, mai tanara si dinamica, adevaratul administrator al locului.

Intre casute, sunt cateva alei cu nisip. Exista chiar si o sala de mese. Primesc o camera intr-una dintre colibele risipite, facute in acelasi stil simplu, primitiv si auster. Am un pat, cateva rafturi si o masuta. Primul bastinas care imi iese in cale este un batran fara un ochi si cu dinti de aur: striveste pe o buturuga bucati dintr-o liana maronie – ayahuasca.

Alaturi are un sac cu frunze mici, banale la prima vedere: chakruna. E prima oara cand vad de-aproape ayahuasca, planta magica a samanilor peruani. E ca o radacina. O liana ce seamana cu vita-de-vie, numai ca este mai groasa si creste in doua fire impletite. “Aya-huasca” inseamna de fapt “Vita-zeilor”.

Folosita de mii de ani de catre triburile celor doua Americi, efectele benefice ale acestei plante au inceput sa fie studiate de oamenii de stiinta occidentali doar de cateva decenii. Dar in ciuda experimentelor intense de laborator, planta ramane invaluita in mister: nimeni nu a descoperit cum reuseste sa vindece. Desi efectul ei este foarte asemanator cu cel al unui drog halucinogen, toti parametrii corpului uman, de la tensiune la compozitia sangelui, raman neschimbati si nu creeaza dependenta.

Ani la rand s-au facut experimente aprofundate si nimeni nu poate spune in ce fel poate aceasta “vita a zeilor” sa rezolve probleme fizice si sufletesti grave, fara antidot in lumea occidentala super-tehnologizata. Puterea leacului vine, de fapt, din combinatia frunzelor de chakruna cu ayahuasca. Dar cum au reusit localnicii sa gaseasca aceasta combinatie, intr-o jungla cu zeci de mii de plante diferite, este alt mister.

Pe batran il cheama Martial. Cu un drug de fier bate liana pana ce fibra lemnoasa se desface. Apoi o pune intr-un cazan mare, negru. Cei doi nepoti ai sai fac focul. Il ajuta sa puna frunzele de chakruna peste bucatile zdrelite de ayahuasca, apoi toarna apa si aseaza cazanul pe foc. Totul trebuie fiert pe foc mic, cam 10-12 ore. La sfarsit se obtine o licoare cafenie si foarte amara. In deschiderea ritualului samanic, fiecare participant trebuie sa bea un paharel din acest elixir.

Fac o plimbare in imprejurimi. Caldura si aer foarte umed. Copacii inalti formeaza, totusi, o protectie impotriva soarelui puternic. Pasarile canta si, pentru ca nu reusesc sa le disting in frunzisul haotic, am impresia ca insasi natura este aici un tril nemaiauzit si nesfarsit. Jur-imprejur jungla. Deasa. Verde. De nepatruns.

Primul ritual

Sssss… ssssssss… sss… sssss… Samanul Kestambetsa sufla un descantec in limba serpilor, peste paharul cu ayahuasca. Este limba Marelui Anaconda, sarpele-spirit ce ii protejeaza tribul, cel mai intelept dintre animalele Pamantului, pentru ca el a fost aici de la facerea lui. Apoi mi-l intinde cu privirea plecata. Il iau si il dau peste cap, dintr-o singura sorbitura. E amar. Foarte amar. Ma intorc la salteaua mea, in timp ce urmatorul “pacient” merge sa isi ia portia de planta magica.

Intr-o casa circulara din scanduri (malorca ii spun ei), suntem aproximativ 20 de persoane. Toti, inclusiv samanul, stam pe saltele asezate direct pe podea. Pe masura ce bem ayahuasca, ne intoarcem si ne intindem pe ele. Samanul ramane intr-o pozitie meditativa, ca de yoghin, cu ochii inchisi. La ritual il ajuta doi invatacei. In dreapta lui sta Maria, mama sa.

In timp ce Kestambetsa este un “ayahuasquero” – el conduce ritualul cu ayahuasca, mama sa este “tabaquero”: pe toata durata ritualului ea va fuma un tutun special, mapacho. Se spune ca acest tutun aduce spiritele bune si le indeparteaza pe cele rele.

Dupa ce toti si-au primit bautura, lumina se stinge. Auzi in intuneric cum generatorul, instalat undeva in jungla, se opreste. Raman doar zgomotele noptii care ne impresoara, ne incercuiesc, ne afunda in bezna. Aerul vibreaza la cantecul a mii de greieri. Tipete bizare de pasari. Fosnetele nedeslusite ale intunericului. Maria sufla cu putere fum de mapacho si am impresia ca se asterne peste mine o tesatura magica, luminoasa, facuta din praf de stele. Dupa aproape o jumatate de ora, planta bauta isi face efectul, si primul semn este starea de greata. In intunericul total, ii aud pe ceilalti cum vomita.

Horcaielile lor ma sperie. Stiu insa ca una dintre femeile de aici, o frantuzoaica, e insarcinata in luna a sasea, si daca samanul i-a dat voie sa participe la ritual, inseamna ca nu este periculos. Ma linisteste gandul asta.
Astept incordat urmarea. Voi fi cuprins de greata si eu? O sa ajung in tenebre sau o sa zbor in lumina? Ce o sa imi arate spiritele? Brusc, simt cum planta a patruns in interiorul meu. Simt deslusit cum incepe sa puna stapanire pe mine. O prezenta bizara, fantastica.

Mii de ochi incep sa circule prin mine in toate directiile, ma cerceteaza cu atentie, curg prin vene in toata faptura mea. Nu e o simpla impresie, ci o prezenta reala, cineva care se afla in mine si langa mine. Un spirit. Spiritul plantei. Spiritul ayahuascai, ghidul meu in lumea de dincolo. Sunt in lumea spiritelor si ea ma conduce. Parca as umbla pe culoarele luminoase ale unui palat. Ma las purtat in lumi nemaivazute, stralucitoare. “Cu toate astea, nu uita ca sunt doar o planta”, imi spune ea, in momentul de extaz pe care il traiesc.

Samanul incepe sa cante. Doar vocea lui in noapte. E un cantec fabulos. Probabil, cel mai frumos cantec pe care l-am auzit vreodata. Se repeta mereu si niciodata acelasi. E un cantec vechi, tocit, venit din timpuri stravechi. Melodia lui imi face intreg corpul sa vibreze. Intru intr-un fel de transa. Ma simt ca si cum as fi foarte beat, dar stiu exact ce se intampla in jurul meu. As putea sa ma ridic, sa fumez, sa merg. Raman intins, cu ochii inchisi pentru a ma concentra mai bine. Spiritul ayahuascai e cu mine.

Ii pun intrebari legate de viata si moarte, de Dumnezeu, de iubire. Stiu ca nu am prea mult timp la dispozitie si incerc sa aflu lucrurile esentiale. Ea imi raspunde cateodata laconic, cateodata cu alta intrebare, dar mereu cu o intelepciune profunda.

Afara a inceput sa ploua si picaturile se aud pe acoperisul de frunze.
– Oamenii mor. Ce inseamna asta? este una dintre intrebarile mele.
Drept raspuns, spiritul plantei imi arata cum o picatura de apa cade din cer si trece prin acoperis, ca si cum acesta ar fi facut din aer. Apoi trece si prin mana mea si se duce mai departe, in jos, prin pamant, in cosmos.
– Toate sunt totul. Lucrurile sunt asa sau pot fi altfel si sunt aceleasi.

Cantecul samanului

Intuneric. Stau in fata samanului. Nu ne vedem si totusi il vad: pluteste pe aer, in fata mea. Gandurile mele trec la el si ale lui la mine. Nu e nevoie sa rostim cuvinte: este acelasi fel de a comunica pe care il am cu ayahuasca. Din pipa sa imi sulfa fum de mapacho in frunte, tinandu-mi capul. Apoi imi lipeste palmele ca pentru rugaciune si sufla iarasi fum prin varful degetelor mele.

Simt cum fumul mi se duce in brate si ele devin radacini ale trupului meu. Simt cum cantecul lui ma cheama inapoi in lumea reala. Este legatura mea cu lumea trupului meu. Imi aminteste ca eu nu sunt din lumea spiritelor si ca trebuie sa ma intorc la realitate, oricat de frumos ar fi “dincolo”.
Cantecele samanului sunt comoara tribului in care Kestambetsa s-a nascut. Ele sunt esenta traditiilor, insasi identitatea acestor oameni ai junglei, ce nu au alta avere decat hainele de pe ei. Printre sunetele simple ale melodiilor vezi, simti bucuriile si suferintele, amintirile de mii de ani ale tribului shipibo. O memorie ancestrala conservata in cantec. Pastrarea traditiilor inseamna pastrarea intelepciunii inaintasilor.

Maria, mama samanului, canta si ea. In bezna totala, scapara un chibrit, cat sa isi aprinda pipa. Pentru cateva secunde ii vad fata zbarcita, nasul turtit, buzele groase parul negru, tuns cu breton drept. In lumina galbuie, trasaturile ei sunt si mai ferme, obrajii par sculptati. E frumoasa Maria. E dintr-o poveste, e din alta lume. Chibritul se stinge. Chipul ei dispare inghitit de intuneric. O naluca.

Bunicul

Recad in bezna profunda care ma inconjoara. De undeva, de departe, se apropie de mine un contur omenesc. Imediat vad spiritul bunicului meu care murise in urma cu cateva luni. Sunt uimit, speriat, bucuros. Nu stiu ce sa fac. Il imbratisez. E incredibil si totusi atat de normal, in lumea in care sunt. E bine bunicul, e senin, e luminos. Desi nu e bunicul meu de sange, intotdeauna l-am considerat bunic adevarat. M-a crescut cu o afectiune enorma si eu l-am iubit la fel de mult, fara sa ma intereseze legatura biologica. Iubirea a biruit tot.

Mi-am revazut toata copilaria. Primele rugaciuni invatate de la el, primele slujbe la biserica din deal, intr-un satuc din Vrancea. Ghioceii si toporasii descoperiti cu el in curtea bisericii. Veselia lui, atunci cand imi explica de ce zboara fluturii, si dupa-amiezele in care ma lua la tras clopotele sau la topitul lumanarilor, in spatele bisericii, unde el era dascal. In curtea bunicului meu am descoperit natura si cu el l-am descoperit pe Dumnezeu.

Am inteles ca el m-a invatat cele mai multe lucruri importante despre lume. Imediat, totul devine lumina si extaz. Zbor ca o pasare, si bucuria bunicului meu se impleteste cu bucuria mea. Flori, pasari si lumini se amesteca intr-o sarbatoare ritualica. E dimineata. Adorm in acea fericire nepamanteasca. Ma trezesc tarziu, buimac. Samanul e langa mine: -Eu te duc in lumea celor morti fara sa fie nevoie sa mori, imi spune bland. La sfatul lui, am acceptat sa stau in izolare. Patru zile fara sa vorbesc.

Mormantul

Un pat de scanduri, un hamac si deasupra un acoperis din frunze de palmier. Sunt departe de tabara, inconjurat de jungla. Stau in “tumba”, adica in “mormant”. Asa e numita izolarea. Timp de patru zile nu am sa ies de-aici decat ca sa mananc, fara sa am voie sa vorbesc cu cineva.

Langa patul meu locuieste o familie de soparle. Ieri noapte am dormit aici in mijlocul salbaticiei. Spaime, mai ales de serpi: pot veni fara zgomot si pot urca oriunde. Un inamic invizibil si foarte silentios. Totul fosneste. Umbre miscatoare, sunete ciudate, intunericul ia forma celor mai inspaimantatoare plasmuiri. Ascult taraitul nesfarsit al junglei, bazaitul hoardelor de insecte. Imi dau seama ca la adapostul acestui zumzait anonim, nocturn, o intreaga lume nevazuta misuna in jurul meu, pe sub frunze, prin iarba.

O lume intr-o miscare fluida, prin intuneric, o viata ce palpita neincetat in bezna care era acolo inainte de venirea mea si va continua sa existe si cand eu nu o voi mai auzi si simti. Am incercat sa imi inteleg si sa imi accept frica. In cele din urma m-am linistit, dar am adormit cu briceagul deschis si lanterna la indemana.

Ziua stau in hamac. Nu e nimic de facut. Ascult pasarile, privesc frunzele si plantele din jurul meu. Pace nesfarsita in care plutesti asa cum plutesc eu in hamac, descult, leganat usor, cu toate pasarile si gazele frematand. Cu siguranta ca undeva, candva, asa se traia, si asa arata paradisul: tot ce trebuia sa faci era sa visezi si sa traiesti in pace cu natura care te hraneste si te desfata. Maimutele coboara pana pe acoperisul meu. Le privesc cu nostalgie, nostalgia libertatii totale, absolute.

De-aici, ceea ce se petrece in lumea “civilizata” pare foarte comic: oamenii incearca sa supravietuiasca unui sistem inventat de ei insisi. Si sistemul e pe cale sa ii devoreze dintr-un moment in altul.

Ultima zi de izolare. De dimineata m-am uitat pe nisipul din jurul patului: nici o urma. E innorat. Ploaia vine peste jungla si parca e prima ploaie din viata mea. O ascult cum vine. O aud cum se apropie, cum creste. Un uruit care devine tot mai amenintator, apoi te invaluie. Aerul aici e dulce si mirosuri din cele mai diferite ajung la mine in valuri. Le desfac si le studiez pe fiecare in parte. M-am imprietenit cu un mic palmier de langa patul meu. Sunt plin de piscaturi pe picioare, pana la genunchi, si pe spate.

Stau afundat intr-o mare de smarald. Cerul se vede destul de putin, dar lumina ajunge. Atatea frunze diferite! Atatea flori nemaivazute! Si toate plantele astea care se strecoara, serpuiesc, se incolacesc unele pe altele, intr-o imbratisare permanenta si totala.

M-am intors in tabara. Cea mai mare surpriza o am cand incep sa vorbesc. Fiecare cuvant ce imi iese de pe buze este o vibratie. Inteleg cat de important este ceea ce spunem si ce energii ne transmitem unii altora, atunci cand vorbim. Cat de puternic este cuvantul!

Zonele obscure

Noapte. Un nou ritual cu ayahuasca. Simt cum corpul, acest invelis al meu, a disparut, si spiritul meu se afla sub o cupola magica, facuta din solzi de lumina. Incep sa fiu agitat. Ma foiesc pe salteaua mea si cred ca ii deranjez pe ceilalti. Ma zvarcolesc in afara vointei mele. Il chem in gand pe Kestambetsa.

Dar el e acolo, cu mine, pluteste deja deasupra mea. E o prezenta protectoare. Canta, sufla fum de mapacho, ma vegheaza. Kestambetsa imi pune mana pe frunte. Ma linistesc deodata. Ii ascult melodia. Ma invaluie. Din pieptul samanului coboara catre mine, ca un fir, cantecul mamei sale. Sunt in deplina siguranta. Am ramas linistit.

Mai tarziu, am simtit din nou ca ma acopera o negura. O ceata neagra imi cuprinde inima si ma afund in ea tot mai mult. Si-atunci, cu efort, incep sa spun rugaciunea inimii. Am simtit cum intunecimea se indeparteaza. Inima mea iesea din ea si ma tragea si pe mine la suprafata. Credinta mea era buna si ma ajuta, iar samanul era de acord cu asta. A facut un pas inapoi, ca sa trec cu rugaciunea mea, in timp ce spiritul plantei imi spunea si el ca este langa mine si ma ajuta.

Apoi a inceput furtuna. In tunete am simtit ca Pamantul este al lui Dumnezeu si ca el este suprema putere. Deschideam ochii din cand in cand.
– Tine ochii inchisi, mi-a soptit planta. Ramai in lumea de aici. Nu ai nevoie sa vezi acolo, ci aici.

Asta a fost o revelatie. A fost cel mai simplu si probabil cel mai mare secret pe care l-am aflat. Inchid ochii – inchid poarta catre exterior, si sunt in lumea cealalta, a spiritelor, a gandurilor. Omul poate sa fie in lumea reala, cea de toate zilele, sau aici, in interior, in aceasta lume a spiritelor, in care ma poarta acum ayahuasca. E de ajuns sa inchidem ochii si suntem cu totii in aceeasi lume, fara spatiu sau timp. Un spatiu fantastic, pe care eu tocmai il explorez.

Spre tribul shipibo

Ieri noapte am ajuns in Pucallpa. Dupa ce am plecat de la Kestambetsa am schimbat avionul la Lima. Pucallpa e un fel de oras-sat. La hotel ne-a dus o masina, desi aici se folosesc motocaros, motociclete pe trei roti. Putinele masini sunt niste harburi. Ca si taxiul nostru, caruia nu i se aprinde nici un bec pe bord si ai senzatia ca se va dezmembra la fiecare curba.

Nimeni nu semnalizeaza, totul e la mica intelegere si circulatia decurge perfect in acest haos aparent. Cladirile sunt mereu aceleasi, pe jumatate in paragina, pe jumatate locuite, dar toate invaluite intr-un aer de promiscuitate si saracie. Hotelul nostru de trei stele este pe o ulita neasfaltata, plina de gropi si bodegi ciudate, din care privesc ochi mirati sau umiliti de aerul nostru european.

Mancarea la micul restaurant este cu sare, imposibil de mancat, pentru ca suntem la dieta. Multi au plecat cu dieta de la saman. Unii pe 3 luni, altii pe 6 luni sau chiar un an, cum e cazul lui Abdel, marocanul, gata sa faca orice pentru a-si ajuta fratele bolnav de scleroza in placi. Dieta inseamna aici mancare fara sare, fara zahar, fara alcool sau carne rosie. Si mai ales fara sex. Orice abatere de la dieta poate sa te duca la serioase complicatii fizice sau psihice, in timpul ritualurilor cu ayahuasca.

Urcam pe fluviul Ucayale, catre tribul shipibo. Ne duce o piroga lunga, cu motor. Patru ore a duduit motorul, timp in care noi am inaintat pe fluviu in aval. Malurile lui sunt de fapt o delta uriasa, presarata cu triburi si mici porturi, unde copiii te asalteaza cu mancare in pungute de plastic transparente. Seamana cu Delta noastra, numai ca Ucayale e de vreo trei ori cat Dunarea. Vegetatie infinita, flori, palmieri si un stuf urias, ciudat de inalt.

Am privit decorul asta ore la rand si imaginea lui se impletea cu gandurile mele. Sunt undeva, la capatul lumii, si totusi aici am aflat, printre bastinasi si semi-salbatici, lucruri esentiale despre mine, despre stramosi, despre credinta sau natura. In fata celor din tribul shipibo eu sunt primitivul si ei oamenii intelepti ce au pastrat si aprofundat legaturile primordiale: cele cu creatia lui Dumnezeu, deci cu Dumnezeu insusi. Ciudat. Intelegerea lucrurilor importante e mai clara aici decat in lumea “civilizata”.
Pe fluviu apare un delfin roz. Traieste numai in Amazon. Ne insoteste un timp, apoi dispare.

Ne indreptam spre satul de bastina al samanului Kestambetsa. Cei din trib stiau ca venim. Au inceput sa cante de cand au zarit barca noastra. Ne-au primit pictati in mod traditional: fruntea, degetele de la maini si de la picioare, innegrite. Pe fata au desene bizare, geometrice. Cu tobe si fluiere ne conduc intre colibele lor.

In mijlocul satului, intram cu totii intr-un dans ce seamana foarte mult cu hora de la noi: doi pasi inainte si unul inapoi, in cerc. Bastinasii sunt imbracati in panze brodate manual, cu scoici ce zornaie pe capul lor sau la poalele fustelor.

E o mare onoare vizita noastra si seful tribului, singurul care stie spaniola, tine un mic discurs de bun-venit. Ne-au cazat pe toti intr-o malorca, pe saltele asezate in semicerc, una langa alta, direct pe podea. Cu plase pentru tantari in jurul saltelei: din cauza apei sunt principala problema aici. Peste tot sunt gusteri si soparle uriase. Nu am avut curaj sa merg la scaldat in laguna: pestii pirania inoata in bancuri de cateva sute.

Ultimul dar

Aproape o saptamana petrecuta cu tribul shipibo. Am inteles din nou cat de important este dansul, cantecul. Am descoperit ca intelepciunea localnicilor vine din legatura puternica pe care o au cu strabunii lor, dar mai ales cu natura. Invata de la animale, de la plante, de la nori.

Respectul profund si deschiderea lor catre natura face ca si aceasta sa fie deschisa catre ei si sa le dea ceea ce au nevoie. Natura nu este “exploatata”, si ceea ce are ea de oferit nu sunt “resurse”. Intre ei si tot ceea ce este viu si ii inconjoara, de la furnici la crocodili, este un parteneriat, o prietenie si o dragoste care ii leaga. Pamantul ii hraneste, ii apara, le da leacuri pentru orice. Pentru toate bolile fizice exista o planta-invatator care te insanatoseste. Chiar si pentru cancer au Planta Vietii care te vindeca in trei luni!

Ritualul cu ayahuasca pare un pic mai elaborat aici. In primul rand trebuie sa facem o baie de flori, inainte. Cateva lampi artizanale, facute din conserve. Bautura va avea asta seara cinci plante: ayahuasca negra, toe, chakruna, tabac si noma-noma, planta iubirii. Dupa baia de flori, ne invaluim in fum de Pablo Santo, fum parfumat asa cum este si lemnul. Diogenes, samanul, care este si seful tribului, ne spune ca acest fum ne purifica.

Am baut paharelul de ayahuasca. In cateva minute m-am trezit intr-o viziune simpla: in fata mea statea un fel de curca. O pasare gri-pamantie, banala. Deodata, acea pasare pamantie si-a deschis o coada enorma, superba. O coada foarte asemanatoare cu cea de paun. Diferenta era ca ochii penelor la aceasta pasare radiau lumina, transmiteau o vibratie ametitoare.

Era de o frumusete coplesitoare, pe care nu am cu ce sa o aseman. Abia cand extazul meu in fata unei asemenea splendori a fost total, spiritul plantei m-a ajutat sa inteleg: – Acesta este omul. Iar coada asta frumoasa sunt emotiile lui. Ele sunt cel mai frumos lucru din cate exista. Fara ele, omul, ca si paunul la inceput, seamana cu o curca, e o pasare oarecare. Omul este frumos atunci cand isi arata emotiile. Ele sunt podoaba lui, darul lui uimitor, la care nu te saturi privind.

Brusc, imaginea iubitei mele a aparut in mine. A devenit extrem de concreta. Ca si cum ea insasi nu ar fi fost la Bucuresti, asteptandu-ma, ci acolo, cu mine. O vibratie uriasa se transmitea in tot Universul. A cuprins mai intai Pamantul, apoi s-a transmis mai departe. Ca suflul a mii de bombe atomice. Stelele au aflat si s-au bucurat. Am lasat unda aceea de iubire sa se duca departe, in necunoscut, in Cosmos.

Plangeam si ma bucuram de atata fericire, fara sa-mi pun intrebari. La fel cum si in Dumnezeu trebuie sa crezi, fara nici un fel de argument. Iubirea ca revelatie. Intocmai ca marile adevaruri ale lui Dumnezeu. Ti se arata si intelegi. Atat. Nimic mai departe.

Am iesit afara din malorca. Totul mi s-a parut schimbat. Iubirea era peste tot si o simteam in toate: in pamant, in scandurile podelei, in arbori si insecte. Era ca si cum capatasem perceptia unei noi dimensiuni, pe care intotdeauna o banuisem acolo, dar acum o vedeam clar, pentru ca valurile imi fusesera luate de pe ochi. Ca si cum intrasem in matrice si vedeam lumea din interiorul ei. Iubita mea era cu mine si dragostea noastra ne deschidea ochii catre o alta dimensiune. Lumea nu mai este la fel.

O vad diferit, are o dimensiune in plus, o vibratie noua: iubirea. A fost ultimul dar pe care l-am primit din partea plantelor, in indepartata si salbatica jungla a Amazonului.

De Catalin Manole, preluare www.formula-as.ro

3 thoughts on “Alta poveste

  1. liana says:

    am citit cu mare placere, si mi-am amintit cu fascinatie de calatoria ayahuasca. o singura indoiala, sau, daca vrei, remarca, am: esti sigur ca asta e lumea reala, si nu cea pe care te-a ajutat sa o vezi ayahuasca?

  2. Bruno says:

    am citit cu mare placere, si mi-am amintit cu fascinatie de calatoria ayahuasca. o singura indoiala, sau, daca vrei, remarca, am: esti sigur ca asta e lumea reala, si nu cea pe care te-a ajutat sa o vezi ayahuasca?
    +1

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s