Capitolul 7 – Drumetii isi urmeaza calatoria

Odată întorşi pe şosea, Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu porniră mai departe la drum.

Împestriţatu se aşeză la locul lui pe banca dinapoi şi începu să se ospăteze de zor cu îngheţată. Spunea că S-a speriat prea tare cînd a căzut din maşină, iar îngheţata are darul să-l liniştească. Bumbiţa îşi aminti si ea cît de rău a înspăimîntat-o locomotiva, pe cînd Habarnam prinse a istorisi cu mult haz cum i-a trecut prin minte, în ultimul moment, să întoarcă automobilul ca să împiedice ciocnirea.

— Deodată – povesti el – mi-am dat seama că intrăm drept sub locomotivă! Să măresc viteza nu se putea, să frînez era prea tîrziu. Ei, mi-am zis, gata, S-a terminat cu noi! Cînd, ce să vezi? Ceva, ca o forţă nevăzută, mă loveşte peste cap şi îmi şopteşte parcă la ureche: întoarce maşina!

— Ăsta eram eu – spuse Impestriţatu – eu te-am lovit. Nu de alta, dar mă speriasem tare, înţelegi?

— Şi eu te rog să înţelegi că iar ai început să mă scoţi din sărite, se supără Habarnam.

— Gata, am tăcut – zise Împestriţatu – acum ştiu că nu e voie să superi şoferul cînd stă la volan.

În timpul acesta, pe călătorii noştri îi ajunse din urmă un alt automobil. Colorat într-un galben strălucitor, automobilul adăpostea doi pitici. Piticul care stătea la volan micşoră într-adins viteza, ca să poată observa mai bine maşina lui Habarnam, iar cel care şedea alături se uită lung la Împestriţatu.

— Ţie, drăguţule – rosti el zîmbind – nu ţi-ar strica să te mai speli un pic.

Ambii izbucniră în hohote de rîs, apoi piticul-şofer mări viteza şi maşina o luă înainte.

Întorcînd capul, Habarnam şi Bumbiţa văzură că obrajii, fruntea, nasul şi chiar urechile lui Împestriţatu erau numai pete şi dîre.

— Ce-i cu tine? se minună Habarnam. De-abia te-ai spălat!

— Cum de-abia? răspunse Împestriţatu. Ehei de cînd!

— Bine, dar tot atunci ne-am spălat şi noi. Cum se face că am rămas curaţi? întrebă Bumbiţa.

— Ai vorbit de te-ai prăpădit, spuse Împestriţatu rîzînd. Voi staţi în faţă, şi eu în spate! Tot praful se aşază pe mine.

— Dac-ar fi după cum se aşază praful – răspunse Habarnam – ar însemna ca noi, care stăm în faţă, să ne prăfuimimai tare.

— Ei, nu pricep nici eu cum faceţi voi de nu vă prăfuiţi, zise Împestriţatu dînd din mînă a lehamite.

La urma urmelor, ca să vorbim drept, nu numai praful era adevăratul vinovat. Toată lumea ştie că pe o faţă uscată nu se prea aşază praf, dar obrazul lui Împestriţatu era lipicios, fiindcă îngheţata din care linsese tot timpul, fără încetare, se topise în mîinile lui, mînjindu-i obrajii, nasul, ba chiar şi urechile, şi lăsîndu-i peste tot urme umede. Peste urmele de îngheţată îşi găsi lesne loc praful de pe drum. Încetul cu încetul, îngheţata topită pe obraz se amestecase cu praful lipit de ea şi totul se uscă aşa, încît Împestriţatu ajunse nemaipomenit de murdar.

— La primul lac sau rîu pe care-l întîlnim trebuie să te speli din nou, Împestriţatule, spuse Bumbiţa. Nu e de loc plăcut să ajungem de rîsul fiecăruia!

— Dar cine are dreptul să rîdă de noi? se revoltă Împestriţatu.

Dacă i-am ajunge din urmă, le-aş arăta eu lor, aş face să le treacă pofta de rîs. Păcat numai că ne tîrîm în halul ăsta, ca nişte melci.

— Cine se tîrăşte ca melcii? Noi? întrebă Habarnam supărat.

— Bineînţeles, răspunse Împestriţatu. Încearcă să ajungi automobilul galben, să vedem, poţi? Uite ce mult ne-a luat-o înainte.

Şi într-adevăr, automobilul galben era atît de departe, încît se zărea mic cît un punct.

— Fleacuri – rosti Habarnam – îl ajungem noi!

Spunînd acestea, schimbă viteza şi apăsă pedala de acceleraţie pînă la fund. Maşina începu să meargă acum mai repede, dar nu izbuti totuşi să ajungă automobilul cel galben, care o luase mult înainte.

— Ei, ce, parcă putem să ne luăm la întrecere cu ei? căută Împestriţatu să-l întărîte pe Habarnam. Ei au cu totul alt sistem de maşină!

— Nu-i nimic – răspunse Habarnam – ai să vezi tu! Uite, chiar acum măresc viteza!

— Lasă-te mai bine păgubaş – spuse Bumbiţa – altfel iar o să ni se-ntîmple vreun accident.

— Fii pe pace, n-o să ni se întîmple nimic.

Şi vorbind astfel, Habarnam mări viteza. Nici cu asta însă nu făcu mare lucru. Dar iată că peste puţină vreme drumul începu să coboare.

Şoferul automobilului galben frîna cîte puţin, pentru ca să n-o ia prea repede la vale, pe cînd Habarnam, dimpotrivă, lăsă frîna liberă, aşa încît maşina lui porni să alunece din ce în ce mai iute. Înaintea lor, la poalele munţilor, se ivi iarăşi un rîu, peste care trecea un pod de lemn.

Podul era atît de îngust, încît pe el n-ar fi putut trece decît două maşini venind din direcţii opuse. Ba, pe deasupra, nu se ştie din ce pricină, în mijlocul podului era oprit un autocamion. Dar Habarnam nu-l băgă în seamă.

— Îi ajung eu îndată, vorbi plin de îngîmfare Habarnam către Împestriţatu.

img2

— Ajunge-i, ajunge-i – zise Împestriţatu – şi-am să-i întreb eu care din noi trebuie să se spele.

În timpul acesta, cei din automobilul galben coborîră încet, încet la vale cu maşina lor, iar cînd ajunseră pe pod, se opriră în dreptul autocamionului, să-l întrebe pe şofer de ce a rămas în pană şi dacă nu cumva are nevoie de ajutor.

Rostogolindu-se cu toată viteza de pe coasta abruptă, Habarnam se pomeni pe pod şi descoperi de-abia atunci că cele două maşini barează calea şi că nici s-o cotească într-o parte n-ar fi cu putinţă, pentru că l-ar împiedica balustrada podului. De spaimă, un fior rece îl trecu din creştet pînă-n tălpi. Zeci de gînduri îi năvăliră în minte într-o secundă, iar lucrurile s-ar fi terminat desigur cît se poate de jalnic dacă nu şi-ar fi amintit la vreme de bagheta magică.

Chiar în clipa cînd se aflau în faţa camionului şi Bumbiţa îşi acoperise din nou ochii cu mîinile de groaza ciocnirii, Habarnam rosti repede, învîrtind bagheta:

— Doresc să ne ridicăm deasupra acestor maşini!

Pe dată, automobilul se înălţă în aer, dar atît de sus, încît lui Habarnam i se tăie răsuflarea.

„Cînd ne-om rostogoli de la înălţimea asta – îşi zise el uitîndu-se în jos – nu ne mai adună nimeni ciolanele !”

Şi răsucind iar bagheta, zise:

— Doresc să zburăm ca într-un avion!

În aceeaşi clipă, automobilul căpătă aripi şi prinse a zbura deasupra Pămîntului, ridicîndu-se din ce în ce mai sus… Deodată însă din spatele maşinii se auzi un ţipăt. Habarnam se uită înapoi şi văzu că Împestriţatu căzuse din maşină şi acuma se bălăbănea încolo şi-ncoace prin aer, cu mîinile prinse de speteaza băncii. Vîrînd bagheta magică în gură şi strîngînd-o cu dinţii, Habarnam sări peste banca din faţă, îl apucă pe Împestriţatu de haină şi încercă să-l tragă înapoi în maşină. Dar îşi dădu îndată seama că nu-i stă în putere să facă acest lucru, deoarece îl apucase cu o singură mînă, cu cealaltă fiind nevoit să se ţină de capota automobilului.

Văzînd bine că Împestriţatu n-are să mai reziste multă vreme, Habarnam vru să-i spună Bumbiţei:

„Ia bagheta din gura mea şi zi că doreşti să coboare maşina.”

Dar cum bagheta era vîrîtă între dinţi, în locul acestor cuvinte se auzi aşa:

„Fia fiafeta din bura bea şi fi… fi… fi…”

Bineînţeles că Bumbiţa nu pricepu nimic şi întrebă doar atît:

— Ce?

— Frage şi fru, forfoloaco! izbuti să rostească Habarnam şi îi aruncă Bumbiţei o privire atît de cruntă, încît ea înţelese că aceste cuvinte trebuiau să însenine: „Trage şi tu, mormoloaco!”

Sări atunci cît putu de repede pe banca din spate şi îl ajută pe Habarnam să-l tragă pe Mîzgălici înapoi în maşină.

Împestriţatu se instală la locul lui. Era atît de îngrozit, încît multă vreme nu fu în stare să rostească o vorbă. Aşezîndu-se din nou la volan, Habarnam privi în jos şi îşi dădu seama că maşina pluteşte la o înălţime ameţitoare.

Drumul de pe care de-abia se ridicaseră se vedea acum de sus ca o panglicuţă îngustă. Simţind că i se taie răsuflarea din pricina vîntului care îi bătea în faţă, Habarnam învîrti bagheta şi spuse:

— Doresc să coborîm din nou pe pămînt… Ei, ei, dar nu chiar aşa de repede, se grăbi el să adauge cînd văzu că maşina o porneşte în jos ca fulgerul, de-ai fi zis că e gata să se prăvălească în gol.

Pe dată, automobilul începu să coboare lin. O vreme pluti deasupra pămîntului, lăsîndu-se din ce în ce mai jos. În cele din urmă, roţile lui atinseră pămîntul, dar atît de uşor, încît nu se simţi nici o zguduitură.

Aripile maşinii dispărură. Treptat, Împestriţatu îşi veni în fire şi se apucă iar să mănînce îngheţată.

Nu trecu multă vreme şi celălalt automobil îi ajunse din urmă pe călătorii noştri. Şoferul îşi apropie maşina de aceea a lui Habarnam şi, intrînd în vorbă cu el, întrebă:

— Ce fel de automobil e ăsta? Ce marcă?

— Marca Şurubel şi Piuliţă, răspunse Habarnam.

— Dar cu ce combustibil funcţionează? se interesă celălalt. Cu motorină, cu păcură?

— Nici cu una, nici cu alta – răspunse Habarnam – ci cu sifon şi sirop. Din apă se degajă gaz, gazul intră în cilindru şi împinge pistonul, care la rîndul lui mişcă roţile, făcîndu-le să se învîrtească. Iar siropul e pentru uns.

— Ia te uită – se minună şoferul automobilului galben – simţeam eu adineauri, cînd vă ajungeam din spate, că miroase a sirop şi nu pricepeam de ce.

— Dar maşina ta tot cu sifon funcţionează? întrebă Habarnam.

— Nu, a mea merge cu spirt, spuse celălalt. Cum să-ţi explic? În motor se află un cilindru unde sînt pompaţi vapori de spirt, care se aprind printr-o scînteie electrică. În felul acesta se produce o puternică presiune asupra pistonului şi-l împinge înainte. Mişcarea este transmisă roţilor.

Pentru ca forţa motorului să fie mai mare este nevoie de mai mulţi cilindri.

Automobilul meu, de pildă, are patru. Altele ajung să aibă chiar cîte opt. Ei, şi pe urmă mai există maşini care merg cu benzină, însă benzina miroase cam neplăcut. Tot mai bun e spirtul, fiindcă nu răspîndeşte nici un fel de miros. Mai sînt şi maşini cu cărbune, dar maşinile celea uf cum mai duhnesc! Pfu!

Scoţînd astfel de exclamaţii, şoferul automobilului galben strîmbă din nas suci capul într-o parte.

— Spune, te rog – vorbi deodată Bumbiţa – mai e mult pînă în Oraşul Soarelui?

— Nu – răspunse şoferul – de aici nu mai e chiar atît de mult.

— Dar de ce i s-o fi zicînd Oraşul Soarelui? întrebă Habarnam. Nu cumva pe acolo toate casele sînt construite din soare?

— Da de unde, rîse şoferul. Oraşul nostru se numeşte aşa pentru că este veşnic luminat de soare şi se bucură întotdeauna de vreme frumoasă.

— Cum adică – se minună Habarnam – pe cerul vostru nu se ivesc niciodată nori?

— Cine spune asta? răspunse şoferul. Nori se ivesc, numai că învăţaţii noştri au născocit un fel de praf. Cum apare cîte un nouraş, îl şi presară cu praful acela şi pe dată nu mairămîne nici urmă din el. Ei, dragul meu, astea sînt minunile chimiei!

— Şi cum poţi ajunge la nori ca să-i presari cu praf? continuă să se mire Habarnam.

— Foarte simplu – îl lămuri şoferul – te urci cu avionul.

— Da – spuse Bumbiţa – dar vezi că fără nori nici ploaia nu mai cade.

— Pentru ploaie avem un alt soi de praf, răspunse şoferul. Îl presărăm de sus şi în aceeaşi clipă se porneşte să toarne cu găleata. Dar facem în aşa fel încît să nu plouă peste tot, ci doar prin grădini şi livezi, adică tocmai acolo unde trebuie. Din cînd în cînd mai aranjăm să plouă şi deasupra oraşului, însă niciodată ziua, ci numai noaptea, ca să nu încurcăm socotelile nimănui. Iar dacă vrem să udăm florile de pe străzi le stropim pur şi simplu cu furtunul.

— După cît se vede – spuse Habarnam – în Oraşul Soarelui locuiesc pitici tare înţelepţi.

— O, desigur – exclamă şoferul – fiecare pitic din Oraşul Soarelui are atît de multă minte, încît nimeni n-ar fi în stare să i-o măsoare.

— Dacă am înţeles bine, matale tot în Oraşul Soarelui locuieşti, nu-i aşa? observă Bumbiţa.

— Da, tot acolo, răspunse şoferul şi după ce rosti aceste cuvinte prinse a cîntări în minte tot ce spusese. De-abia atunci îşi dădu seama că lăudîndu-i atîta pe cei din Oraşul Soarelui se lăudase fără să vrea şi pe el.

Ruşinat peste măsură, se făcu roşu cum e sfecla.

— Eu trebuieis-o iau mai repede, rosti el ca să scape din încurcătură, apoi îşi luă rămas bun, apăsă cu putere pedala şi porni cu viteză înainte.

— S-ar putea să fie un pitic bun – zise Habarnam – dar s-ar putea tot aşa de bine să fie şi un mare lăudăros. Parcă nu prea îmi vine mie să cred tot ce-a îndrugat el despre prafurile alea.

— Bine că pînă la urmă a roşit, vorbi Bumbiţa. Asta înseamnă că i-a mai rămas puţină minte. Şi atîta vreme cît mai păstrează olecuţă de minte, se poate nădăjdui că are să se îndrepte.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s