Capitolul 6 – Peripetiile de-abia incep

După ce cotiră, drumul se arătă mult mai larg şi mai neted. Se vedea bine că pe acolo trec deseori maşini. Peste puţină vreme, în calea drumeţilor noştri se şi ivi un automobil. Alunecă pe lîngă ei atît de repede, încît nici nu apucară să-l vadă ca lumea. Mai trecu ce mai trecu şi din urmă îi ajunse un alt automobil. Habarnam băgă de seamă că era de o construcţie cu totul curioasă. Arăta turtit, lunguieţ, colorat într-un verde viu şi avea două faruri strălucitoare. Şoferul se aplecă pentru O clipă în afară, privi plin de curiozitate maşina lui Habarnam, apoi mări viteza şi, gonind, se pierdu în zare.

Şerpuind printre coline, drumul străbătea păduri şi cîmpii.

Cînd, dintr-o dată, cei trei călători se treziră în faţa unui rîu. Apa rîului strălucea ca argintul şi de la un mal la celălalt se întindea un pod. Prin mijlocul apei plutea, spintecînd valurile, un vapor. Coşul uriaş al vaporului răspîndea prin aer nori de fum.

— Ia uitaţi-vă, un vapor! strigă Bumbiţa bătînd din palme de bucurie.

Pînă atunci, ea nu mai avusese prilejul să vadă vapoare adevărate, pentru că prin alte locuri decît cele din Oraşul Florilor nu mai călcase niciodată iar pe rîul Castraveţilor nu plutiseră nicicînd asemenea vase.

Cu toate acestea, de cum îl zări, îşi dădu seama că este un vapor, fiindcă i se întîmplase adesea să întîlnească vapoare prin pozele cărţilor.

— Haideţi să ne oprim puţin, ca să-l putem privi!

Vorbind astfel, Habarnam opri maşina la mijlocul podului. Atunci coborîră cîteşitrei, îşi sprijiniră coatele de balustradă şi prinseră a se uita spre vapor. Pe puntea vaporului se aflau foarte mulţi pasageri pitici.

Unii şedeau pe băncile rînduite de-a lungul bordului şi admirau malurile frumoase, alţii vorbeau între ei, ba chiar discutau aprins nu se ştie despre ce,iar alţiise plimbau. Erau şi unii care dormeau liniştiţi,instalaţi în fotolii moi, cu spetezele lăsate. În aceste fotolii puteai să şezi foarte comod, mai ales dacă-ţi ridicai mult picioarele.

Cînd vaporul ajunse în dreptul podului, Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu putură să desluşească bine de tot pe toţi pasagerii de pe punte.

img1

Pe neaşteptate, podul fu învăluit în rotocoalele de fum care ieşeau din coşul vaporului. Habarnam începu să tuşească, înecîndu-se din pricina fumului, dar, neţinînd scama de asta, trecu în goană de cealaltă parte a podului, pentru a urmări vaporul şi din spate. Bumbiţa şi Împestriţatu se grăbiră să-l ajungă din urmă. Cînd fumul se risipi, vaporul era departe.

Peste cîteva minute, drumeţii noştri erau din nou în automobil şi îşi continuau călătoria.

Habarnam pomenea într-una de vaporul care trecuse şi nu mai înceta să se minuneze.

— Va să zică am văzut şi vapor, spuse el în cele din urmă. Niciodată n-aş fi crezut că o asemenea namilă poate să plutească pe apă!

Bumbiţa, la rîndul ei, se arătă şi ea mirată. La început vru Împestriţatu să se mire, dar îndată îşi aduse aminte de principiul său: să nu te miri de nimic, şi zise:

— Auzi colo, vapor! Ce mare grozăvie? La urma urmelor nu-i decît O barcă mai mare!

— Bine că n-ai spus: „Nu-i decît o albie mai mare”, se supără Habarnam.

— De ce albie? întrebă Împestriţatu. Dacă ar fi fost albie, aşa i-aş fi spus, dar eu i-am zis barcă.

— Ascultă, Împestriţatule – vorbi Habarnam – ai face bine să nu mă înfurii! Un şofer n-are voie să fie furios cînd stă la volan, fiindcă poate să provoace un accident.

— Va să zică eu sînt obligat să îndrug minciuni numai pentru că tu stai la volan, zise Împestriţatu.

— Cum adică minciuni? se aprinse Habarnam. Nu cumva vrei Să spui că eu te învăţ să minţi? Ascultă, Bumbiţa, spune-i, te rog, să isprăvească odată, altfel nu răspund de mine!

— Încetează, Împestriţatule – zise Bumbiţa – se vede că ai chef să te cerţi pentru fleacuri

— Frumoase fleacuri! se înfierbîntă Habarnam. Auzi, să compari vaporul cu o albie!

— Dar eu l-am comparat cu o barcă, răspunse Împestriţatu.

— Ei gata, Împestriţatule, te rog să taci, căută Bumbiţa să-l înduplece. Mănîncă mai bine îngheţată.

Împestriţatu se porni din nou pe mîncat şi în felul acesta se potoli o vreme.

Maşina gonea acum iarăşi prin cîmpii şi prin lunci. În faţa ochilor celor trei drumeţi se deschideau mereu privelişti noi. Merseră ei ce merseră deodată dădură peste O cale ferată, de-a lungul căreia se înşiruiau stîlpi de telegraf, legaţi prin reţeaua cablurilor electrice. Departe, în zare, pufăia o locomotivă care se apropia tot mai mult, trăgînd după ea un şir întreg de vagoane.

— Trenul! strigă Bumbiţa în culmea încîntării. Se vede un tren!

Nici tren nu văzuse în viaţa ei, dar îl recunoscu îndată aşa cum recunoscuse vaporul, fiindcă văzuse trenuri prin poze.

— Ia te uită, ai dreptate, e chiar un tren, îngînă Habarnam cu uimire.

Dar Împestriţatu, care hotărî să nu se mire nici de data asta, spuse:

— Auzi colo, tren! Ce mare scofală? Au pus şi ei nişte căsuţe pe roate, s-au pitit în ele şi acum se distrează, iar locomotiva îi trage, îi trage de zor.

— L-ai auzit, Bumbiţa? Ce-nseamnă asta? Iarăşi îmi calcă pe nervi, se-nfurie Habarnam.

— Închipuieşte-ţi ce fiinţă delicată, are şi „nervi”, vorbi Împestriţatu strîmbînd dispreţuitor din nas.

— Îţi ard acuma una! se aprinse Habarnam.

— Ei, mai încet, mai încet, zise Bumbiţa revoltată. Ce vorbă mai e asta „îţi ard una”?

— Dar de ce să-mi spună că sînt „delicat”?

— Asta aşa-i, Împestriţatule – vorbi Bumbiţa – nu trebuia să-i zici că e „delicat”. E urît ce faci.

— Nu pricep ce e urît într-asta, protestă Împestriţatu.

— Cînd ţi-oi arde una, ai să vezi cum pricepi! se răsti Habarnam. Nu mai răspund de mine!

Drumul pe care gonea maşina trecea peste calea ferată şi tot certîndu-se cu Împestriţatu, Habarnam îşi dădu seama prea tîrziu că atunci cînd roţile automobilului or să ajungă pe şinele trenului, au să nimerească drept sub locomotivă. Se hotărî să mărească viteza, ca să treacă linia ferată înainte de-a-i ajunge trenul. Dar cu cît se apropiau mai mult de şine, cu atît Habarnam îşi dădea mai limpede seama că aveau să sosească la locul de trecere în acelaşi timp cu locomotiva.

Cînd văzu că roţile locomotivei sînt aproape de tot şi că iaca, iaca or să intre toţi trei sub ele, Habarnam îşi încleştă mîinile pe volan, îl scutură cu toată puterea şi zise:

— Iacă! V-am spus eu c-o să avem un accident.

Ca să nu mai vadă locomotiva care venea grăbită spre ei, Bumbiţa se strînse ghem şi închise ochii. Împestriţatu se ridică în picioare şi, fiindcă nu ştia cum să mai salveze situaţia, îl lovi pe Habarnam cu pumnul drept în creştetul capului.

— Stai, nătăfleţule – îi strigă el – încotro vrei s-o apuci?

Dîndu-şi seama că oricum nu mai poate frîna şi că nici să traverseze linia ferată înaintea trenului n-o să izbutească, Habarnam prinse a răsuci volanul. Chiar în clipa cînd i se păru că ciocnirea nu mai poate fi în nici un caz împiedicată, întoarse maşina spre dreapta şi porni cu ea de-a lungul liniei ferate, în faţa locomotivei.

Automobilul mergea pe traverse săltînd într-una, iar în urma lui gonea locomotiva, pufăind din greu ca un monstru uriaş şi fioros.

Împestriţatu, care şedea în spate, se simţi cuprins de căldura locomotivei. Alături de el, pe bancă, lada cu îngheţată sărea încolo şi-ncoace.

Temîndu-se ca nu cumva să alunece din maşină toată îngheţata, Împestriţatu ţinea cu o mînă lada, iar cu cealaltă se sprijinea de spetează.

img2

— Habarnam, drăguţule, dă-i drumul mai repede, se rugă Împestritatu cu o voce tremurătoare. Pe cuvîntul meu de cinste că n-am să te mai contrazic niciodată!

Habarnam apăsă pedala cu toată puterea, dar nu fu în stare să mărească viteza. Nici să cotească nu avea cum, căci calea ferată era sus, pe terasament, aşa încît nu se putea coborî cu maşina de acolo.

Cînd îşi dădu Seama că nu s-a produs nici un fel de ciocnire, Bumbiţa întoarse capul şi văzu locomotiva care venea cu viteză în urma lor. În acelaşi moment zăriră automobilul şi cei de pe locomotivă.

Bumbiţa desluşi la geamul de la cabina locomotivei capul piticului mecanic, care rămăsese cu gura căscată descoperind că în faţa lui a apărut o maşină. Înlemnit de spaimă, mecanicul trase întîi semnalul de alarmă, apoi deschise un fel de capac şi, în clipa aceea, de sub roţile locomotivei ţîşniră aburi, care se răspîndiră în jur.

Ca să nu se trezească cumva opărit de aburi, Împestriţatu se vîrî, repede sub bancă.

După ce dădu drumul aburilor, mecanicul apăsă pe frînă şi trenul îşi micşoră viteza. Maşina, care mergea la fel de iute ca şi pînă atunci, o luă mult înainte. Distanţa dintre automobil şi locomotivă se mărise, dar Habarnam nu observă asta. De aceea, cum văzu că în faţa lui terasamentul începe să fie mai puţin abrupt, viră, şi maşina se rostogoli în jos.

Izbindu-se într-un bolovan, automobilul se opri brusc, aşa încît Bumbiţa şi Habarnam fură cît pe-aci să-şi spargă capetele, iar Împestriţatu zbură de sub bancă, unde se ascunsese, tocmai dincolo de maşină şi, lungindu-se la pămînt, rămase nemişcat. În timpul acesta se opri şi trenul.

Curioşi, pasagerii se dădură jos din vagoane şi se întrebau unii pe alţii ce s-a întîmplat, dar nimeni nu putea să dea vreun răspuns.

Cîţiva dintre ei, coborînd de pe terasament, se apropiară de Habarnam şi de tovarăşii lui. Cînd văzură că Împestriţatu zace nemişcat, îl înconjurară cu toţii. Cineva zise că ar trebui stropit cu apă rece, fiindcă numai aşa are să se trezească. Dar cum auzi de apă, Împestriţatu sări în picioare şi se uită buimăcit în jurul lui.

— Unde e înghe-ghe-ţata? se bîlbîi el.

— Înghe-ghe-ţata e aici, se bîlbîi şi Bumbiţa din cauza spaimei prin care trecuse.

— A-a-tunci sînt liniştit, răspunse Împestriţatu, care, după ce mai prinse niţeluş curaj, ridică lada cu îngheţată şi o puse înapoi pe banca maşinii. Tocmai în acea clipă coborî de pe locomotivă ajutorul mecanicului.

— Toată lumea a fost salvată? întrebă el de departe. Nu e nimeni rănit?

— Nu – răspunse Habarnam – totul e în ordine.

— Foarte bine! Dac-aţi şti cît de tare s-a speriat mecanicul cînd a văzut maşina voastră în faţa locomotivei, spuse ajutorul. Nici acum nu şi-a venit în fire.

— Dar voi încotro aţi pornit-o? se interesă Habarnam.

— Trenul nostru – răspunse ajutorul – merge spre Oraşul Soarelui.

— Şi noi tot într-acolo mergem! se bucură Habarnam.

— În cazul acesta trebuie S-o luaţi pe şosea, vorbi ajutorul cu voce aspră. Cine a mai pomenit călătorie cu automobilul pe calea ferată?

— Păi noi pe şosea am pornit-o, dar Împestriţatu a zis… Adică n-a fost aşa; mai întîi, am zărit un vapor, dar ştii, unul mare, mare de tot…

Habarnam prinse a istorisi cu de-amănuntul cum au văzut vaporul şi cum a ajuns el să se certe cu Împestriţatu, cînd dintr-o dată locomotiva scoase un şuier puternic.

— Te rog să ne ierţi – îl întrerupse ajutorul de mecanic pe Habarnam – e timpul să pornim, nu putem lăsa trenul să întîrzie. Altă dată o să ascultăm cu plăcere povestea voastră.

Şi rostind aceste cuvinte, alergă spre locomotiva care prinse a răspîndi în jur aburi. Pasagerii se grăbiră să-şi ocupe locurile în vagoane.

— Hei, staţi puţin! Cînd altă dată? strigă Habarnam. Poate că altă dată n-o să ne mai întîlnim!

Dar nimeni nu-l ascultă. Trenul se şi puse în mişcare aşa încît cîţiva pitici fură nevoiţi să urce din mers.

— Ia te uită! zise Habarnam supărat. Ce-ar fi fost dacă ar fi aşteptat un pic? Tocmai ce era mai interesant n-am apucat să le povestesc!

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s