Capitolul 1 – Habarnam viseaza

Cred că unii dintre cititorii mei au făcut de mult cunoştinţă cu „Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi”. Era vorba acolo despre o ţară din basme în care trăiau prichindei şi prichinduţe, adică fetiţe şi băieţaşi mărunţei de tot sau, cum li s-ar mai putea spune, pitici. Iaca un asemenea piticuţ-prichinduţ era şi Habarnam.

Şi trăia el în Oraşul Florilor, pe strada Clopoţeilor, împreună cu prietenii lui Ştietot, Grăbilă, Pierdetot, meşterii Şurubel şi Piuliţă, muzicantul Guslă, pictorul Tubuleţ, doctorul Pilulă şi mulţi alţii. În carte se povesteşte în ce fel Habarnam şi prietenii săi au săvîrşit o călătorie cu balonul, cum au ajuns în Oraşul Verde şi în Oraşul Zmeilor, ce au văzut pe acolo şi ce au învăţat din cele văzute. Odată întorşi din călătorie, Ştietot şi prietenii lui se porniră pe lucru: se apucară să construiască un pod peste rîul Castraveţilor, o conductă de apă din trestie şi fîntîni arteziene întocmai acelora pe care le văzuseră în Oraşul Verde. Piticii izbutiră să facă toate acestea, după ce traseră pe străzile oraşului lumină electrică şi-şi puseră telefon, pentru ca să poată discuta între ei fără să mai iasă din casă; iar Şurubel şi Piuliţă, sub îndrumarea lui Ştietot, instalară televizoare, ca fiecare să aibă spectacol de teatru şi cinema la el acasă.

Precum aţi aflat, în urma călătoriei Habarnam căpătase mai multă minte, se apucase să înveţe a citi şi a scrie, parcursese în întregime gramatica şi mai toată aritmetica, ajunsese să dezlege probleme, ba vru chiar să se apuce de studiul fizicii, căreia îi zicea în glumă fizica-mizica, dar uite că tocmai atunci, nu se ştie din ce pricină, se răzgîndi să mai înveţe. Aşa se întîmplă adesea în ţara piticilor. Se nimereşte cine ştie ce pitic care făgăduieşte cîte-n lună şi-n soare, se laudă c-o să facă şi-o să dreagă, c-o să urnească chiar munţii din loc şi-o să-i aşeze cu poalele în vîrf. Nu-i vorbă, două, trei zile se sili el pe cît îl ţinură puterile să mai lucreze cîte ceva, dar pînă la urmă se lăsă iar pe tînjală.Desigur, nimeni nu spu ne că Habarnam era un leneş fără de leac. Ca să vorbim drept, el se rătăcise, pur şi simplu, de pe drumul cel bun.

Fiindcă ajunsese în sfîrşit şi el să cunoască slovele ca lumea, stătea acum zile întregi aplecat deasupra cărţilor şi le Erăsfoia de zor, numai că nu citea tot ce-ar fi trebuit, ci numai ce-i plăcea lui mai mult şi mai cu seamă basme. Citind într-una la basme, el încetă să mai înveţe şi, cum s-ar spune, capul i se umplu de visuri.

Tot atunci se întîmplă să se împrietenească şi cu o prichinduţă, care se numea Bumbiţa şi căreia, nu mai puţin decît lui, îi mergea vestea că-i plac grozav basmele. Furişîndu-se pe undeva, prin cîte un locşor ascuns, Habarnam şi Bumbiţa prindeau să viseze la tot soiul de minuni: la tichia minunată ori la covorul zburător, la ciubotele fermecate ori la farfurioarele de argint şi la merele vrăjite, la baghetele magice, la zgripţuroaice şi la căpcăuni, la vrăjitorii şi vrăjitoarele cele rele şi la zînele cele bune.

Uneori îşi povesteau unul altuia basme, dar cel mai mult le plăcea să se întrebe între ei ce e mai bine să ai: tichia minunată sau covorul zburător, fluierul vrăjit sau ciubotele fermecate.

Şi aşa de aprins discutau între ei, că uneori ajungeau chiar la bătaie. Odată au discutat două zile în şir, şi Habarnam a izbutit să-i dovedească Bumbiţei că mai bine decît orice este să ai o baghetă magică, pentru că cine pune stăpînire pe ea poate să capete tot ce doreşte. N-are decît s-o învîrtească cu degetele şi să spună.: „Vreau tichia minunată sau ciubotele fermecate”, şi toate astea vor apărea dintr-o dată.

— Lucrul cel mai de seamă – spuse Habarnam – este că cel care are bagheta magică poate să înveţe de toate fără să muncească. Adică nici măcar nu are nevoie să înveţe; e de ajuns să învîrtească bagheta şi să spună: „Vreau să ştiu, să zicem, aritmetica sau limba franceză” – şi deodată se pomeneşte ştiind aritmetica şi vorbind franţuzeşte.

După asemenea discuţie, Habarnam umbla ca fermecat. Se trezea deseori în mijlocul nopţii, se rostogolea prin aşternut, bolborosea ceva neînţeles şi dădea din mîini. Asta pentru că visa, pesemne, că învîrteşte bagheta magică. Doctorul Pilulă băgă de seamă că se petrece ceva necurat cu Habarnam şi îi ceru să pună capăt spectacolelor lui nocturne, pentru că altfel are să fie nevoit să-l lege de pat cu o frînghie şi să-i dea înainte de culcare ricină. Habarnam se cam sperie de ricină şi se mai potoli.

Odată, Habarnam sef întîlni cu Bumbiţa pe malul rîului.Se aşezară amîndoi pe unul dintre nenumăraţii castraveţi care crescuseră prin jur.

Deşi soarele se afla sus pe cer şi încălzea pămîntul în lege, lui Habarnam şi Bumbiţei nu le era prea cald, deoarece castravetele pe care şedeau, întocmai ca pe o laviţă, era destul de răcoros, iar deasupra lor se întindeau, ca nişte umbrele verzi, uriaşe, frunzele late ale castravetelui.

Un vîntuleţ liniştit adia prin iarbă şi ridica pe rîu unde uşoare, care scînteiau puternic în soare. Mii de raze, răsfrînte de oglinda apei, jucau pe frunzele castraveţilor, luminîndu-le de jos în sus cu un soi de lumină tainică.

Din această pricină, ai fi zis că şi vîntul ce trecea printre frunzele sub care şedeau Habarnam şi Bumbiţa nu era altceva decît zbaterea unor nenumărate aripioare nevăzute – şi totul părea atît de ciudat, de neobişnuit…

Dar Habarnam şi Bumbiţa nu găseau nimic ciudat în jurul lor, fiindcă priveliştea le era mult prea cunoscută; şi apoi fiecare dintre ei era stăpînit de propriile lui gînduri. Tare mult ar fi dorit Bumbiţa să vorbească despre basme, dar, nu se ştie de ce, Habarnam tăcea cu încăpăţinare şi faţa îi era atît de acră şi de amărîtă, încît prichinduţa nici nu îndrăznea să-i vorbească.

În cele din urmă nu se mai putu stăpîni şi întrebă:

— Spune, Habarnam, ţi s-a înecat astăzi vreo corabie? De ce eşti atît de plictisit?

— Nu mi s-a înecat nici un fel de corabie – răspunse Habarnam dar sînt plictisit pentru că mă plictisesc.

— Poftim răspuns, rîse Bumbiţa. Eşti plictisit fiindcă te plictiseşti. Incearcă şi tu să vorbeşti puţin mai lămurit.

— Păi, gîndeşte-te şi tu, spuse Habarnam, gesticulînd într-una. În oraşul nostru, toate sînt aşa, nu ştiu cum să-ţi explic, cum n-ar trebui să fie. Nu se întîmplă nici o minune, nu se petrece nici un fel de vrăjitorie.
Cu totul altceva era în vremurile străvechi! Pe atunci se întîlneau la fiecare pas vrăjitori, zgripţuroaice, ba chiar căpcăuni. Nu degeaba se povesteşte despre ei prin basme.

— Se înţelege, nu degeaba, încuviinţă Bumbiţa. Dar să ştii că nu numai în timpurile vechi au existat vrăjitori. Există şi astăzi, însă nu oricine poate să-i întîlnească.

— Dar cine ar putea să-i întîlnească, mă rog? Te pomeneşti că tu! întrebă Habarnam batjocoritor.

— Ce vorbeşti, ce vorbeşti! spuse Bumbiţa dînd din mîini. Tu doar mă ştii cît sînt de fricoasă. Dacă mi s-ar întîmp la să mă întîlnesc cumva în clipa asta cu un vrăjitor, cred că de spaimă n-aş fi în stare să scot nici măcar un cuvînt. Tu însă cred că ai putea să stai de vorbă cu un vrăjitor, pentru că eşti foarte curajos.

— Cred şi eu că sînt curajos, întări Habarnam. Numai că nu pricep de ce nu m-am întîlnit pînă acum cu nici unul.

— Fiindcă pentru aşa ceva nu ajunge numai curajul, spuse Bumbiţa. Am citit eu cîndva într-un basm că trebuie să săvîrşeşti trei fapte bune la rînd. Atunci, în faţa ta apare un vrăjitor şi îţi dă tot ce-i ceri.

— Chiar şi bagheta magică?

— Chiar şi bagheta magică!

— Ia tă uită – se minună Habarnam – şi, după tine, care faptă se socoteşte bună? Dacă, de exemplu, am să mă scol de dimineaţă şi am să mă spăl cu apă rece şi cu săpun înseamnă că fac o faptă bună?

— Bineînţeles, spuse Bumbiţa. Dacă are să-i fie cuiva greu şi tu ai să-i ajuţi, dacă cineva are să fie necăjit şi tu ai să-l mîngîi, tot fapte bune or să fie. Chiar şi atunci cînd ai spune mulţumesc cuiva care te-ar ajuta pe tine ar însemna că te-ai purtat frumos. Pentru că întotdeauna trebuie să fii recunoscător şi politicos.

— Ei şi, eu nu găsesc că e greu să faci toate astea, zise Habarnam.

— Ba e chiar foarte greu – îl contrazise Bumbiţa – pentru că cele trei fapte bune trebuie săvîrşite la rînd, iar dacă se nimereşte să pice printre ele o singură faptă rea, atunci nu mai iese nimic şi eşti nevoit să iei totul de la început. Încă un lucru să ştii: fapta bună e socotită bună atunci cîndofaci fără să te gîndeşti că ai să tragi de pe urma ei cine ştie ce foloase.

— Cred şi eu, cred şi eu, încuviinţă Habarnam. Ce fel de faptă bună mai e şi aia pe care o faci din interes? Astăzi mă mai odihnesc, dar de mîine încep să fac fapte bune, şi dacă toate cîte mi le-ai spus sînt adevărate, atunci bagheta magică are să fie curînd în mîinile noastre.