“Ca un vid in mine” – Locuind in prezentul tau

Prezenţa faţă de sine şi faţă de ceilalţi constituie calea privilegiată care îi permite subiectului să simtă preţiosul sentiment de a exista, în încredere şi în pace.

Când omul este cu adevărat acolo unde se află, în legătură cu cei care îl înconjoară, pe recepţie la ceea ce se spune sau se desfăşoară, corp şi minte reunite în Aici şi Acum, atunci îi devine posibil să se deschidă, să se dea şi să primească, să dorească, să trăiască plenar cu apropiaţii lui în alianţă şi reciprocitate.

În schimb, dacă el suferă de disociere, de divizare între corpul lui şi mintea lui, altfel spus, dacă el este din punct de vedere fizic acolo, dar din punct de vedere psihologic absent, altundeva, sau adeseori nicăieri, el se exilează, ejectându-se din timpul prezent, din acele clipe atât de fugitive care se scurg inexorabil. El se închide atunci, deposedat de sine însuşi, se dispersează şi se rătăceşte, plantat acolo, străin şi straniu, ca pe peronul unei gări, fixând cu pasivitate trenurile care sosesc şi pleacă mai departe!

A fi prezent faţă de sine nu pare a fi totuşi, pentru toţi oamenii, ca o evidenţă, o aptitudine asigurată. Absenţa faţă de sine, de care subiectul nu are neapărat întotdeauna cunoştinţă, trecând adesea neobservată şi de privirile anturajului, poate să se manifeste în moduri diferite. Ea se traduce prin instabilitate, nerăbdare de a pleca din nou deşi abia sosit, graba ca ceea ce a început să fie deja terminat. Ea se exprimă şi prin ambivalenţa, ezitarea, indecizia, „vreau, dar nu vreau”, pe scurt, extrema dificultate de a alege, de a se decide, de a se angaja, de a se stabili, de a-şi devoala identitatea, de a se accepta aşa cum este.

Subiectul non prezent trăieşte (dar trăieşte el într-adevăr?) într-un mod decalat în spaţiu şi timp. Acasă, este preocupat de munca sa, ca şi cum nu ar fi plecat de la muncă. La birou sau la uzină, el visează să-i reîntâlnească repede pe ai săi, la week-end şi la vacanţe. El este mereu atras de altceva, de altcineva, altundeva sau mai târziu. Când nu este înşfăcat de trecut, de regrete sau de nostalgie, iată-l aspirat de viitor, de utopie şi de miraje.

Absenţa faţă de sine se manifestă mai ales, dată fiind interdicţia ce apasă asupra subiectului de a se investi libidinal (înţelegând libido în sens larg, cf. lui Jung, orice formă de energie psihică, n.t.), printr-o lipsă de iubire şi de stimă de sine, printr-o imagine depreciată, depresivă, devalorizată şi culpabilă, de unde reticenţe faţă de a se ocupa de sine, a-şi consacra timp şi bani, a consimţi că poate fi îndrăgit pentru cel care este pur şi simplu, la modul gratuit. Timiditatea subiectului de a fi şi de a se afirma se alimentează din lipsa de încredere în sine, din sentimentele lui de nevrednicie şi de non merit, cât şi din temerile lui de a fi respins pe loc.

Cu toate acestea, această dificultate de a fi prezent faţă de sine şi faţă de alţii, dezunirea, decalajul dintre prezenţa fizică şi indisponibilitatea psihologică, împiedicarea faptului de a locui cu seninătate în corpul său în „casa-sine” a sa, nu constituie decât un simptom, o oglindă – destul de răspândită, este adevărat, în zilele noastre. Subiectul, aflându-se tot mai deposedat de sine însuşi şi despărţit de interioritatea lui, îl vede pe celălalt cu ambivalenţă: privit ca cel care ar trebui să-l ajute să existe, dar care riscă în acelaşi timp să-l amputeze de libertatea sa, de unde valsul-ezitare şi impermanenţa, atât de caracteristice relaţiilor moderne.

Care ar fi atunci originea şi sensul acestei tulburări?

Eu încerc să arat în această lucrare, prin intermediul a trei mărturii, cele ale două femei, Sophie şi Marion, cât şi cea a unui bărbat, Massaud (clientela psihoterapeuţilor fiind în majoritate alcătuită din femei), că această disfuncţionalitate trimite în urmă la existenţa unei carenţe matriciale (matricielle poate însemna şi uterină, n.t.) vechi provenită din primele legături mamă-copil, consecutive indisponibilităţii psihologice a mamei. Fiecare va putea să se regăsească şi să se recunoască fără dificultate în această temă centrală, dincolo de diversitatea scenariilor de viaţă şi particularitatea istoriilor.

Orice privaţiune, frustrare, în aprovizionarea narcisică a bebeluşului, orice lipsă de iubire maternă pe timpul copilăriei timpurii, va depune în psihismul copilului o urmă, o lacună, lăsând acolo părţi inanimate. Lipsa proximităţii afectuoase şi fuzionale datorită existenţei unei mame imature, bolnavă, deprimată, rece, distantă, insuficient de maternă, debordată, rea, sau care respinge, pe scurt, absentă, creează la micuţul ei un vid, în care vine îndată să se ascundă depresia infantilă precoce (D.I.P.), împreună cu cortegiul ei de culpabilitate, cea a victimei inocente, având totuşi de suferit în toată neputinţa.

Acest vid maternal originar va fi responsabil, mai târziu, de absenţa subiectului faţă de sine însuşi, şi drept urmare, faţă de alţi şi faţă de viaţă. El va deveni sursa dureroasei lui senzaţii de a nu exista, sau de a nu conta în inima altuia. Iată motivul esenţial pentru care unii simt atâta suferinţă în a trăi clipa prezentă, în a culege, aşa cum recomandă Ronsard, „încă de azi trandafirii vieţii”, cu corpul şi mintea pacificate, instalate în Aici şi Acum, la distanţă în special de cele două excese nocive care sunt nostalgia şi utopia.

E dificil să te iubeşti, într-adevăr, să te ocupi de tine, dacă nu ai fost primit drept cel care erai, în gratuitate şi dorinţă, ca un cadou al iubirii şi al vieţii. Nu este de loc uşor să fii „cineva” mai târziu dacă nu ai fost totul pentru mamă la început!

Departe de mine, evident, ideea de a căuta să exagerez aici importanţa locului şi a funcţiei mamei, în intenţia perversă de a culpabiliza mai mult, făcând să poarte pe umerii ei, deja bine încărcaţi, responsabilitatea exclusivă a construcţiei psihice a copiilor, proiectând asupra ei toată „vina”. Am fost întotdeauna contra culpabilizării părinţilor consideraţi ca responsabili de neşansele progeniturii lor.

Nu, în mintea mea, legătura mamă-copil reprezintă din start, în pofida aparenţei ei duale, o relaţie triunghiulară, ce include prezenţa de neocolit, fizică şi simbolică, a tatălui, înainte chiar de concepţia fetusului. Într-adevăr, copilul este mai întâi dorit, vorbit, imaginat, conceput în inima cuplului genitorilor lui. Astfel, mama riscă să devină psihologic non disponibilă bebeluşului ei, atunci când este în situaţia de a fi maltratată de consortul ei, nesatisfăcută pe planurile amoros şi sexual. Ea este, invers, disponibilă să-şi asume funcţia sa de „matrice” atunci când consortul ei este capabil să o iubească şi să o facă să se simtă în siguranţă. A fi mamă şi amantă constituie cele două aspecte inseparabile ale unei singure şi aceleiaşi identităţi feminine pluriale. O alta va fi împiedicată să ofere un bun înveliş matricial pentru bebeluşul ei, pentru că este absorbită de preocupările profesionale sau este victimă a hărţuirii. O a treia va trăi unele dificultăţi în îndeplinirea funcţiilor ei, din cauza doliului pentru o fiinţă dragă, sau fiind atinsă de o boală gravă sau cunoscând o bulversare brutală a vieţii sale.

Toate aceste circumstanţe în care bebeluşul îndură, în toată neputinţa, o întrerupere a aportului narcisic, o penurie de iubire şi de înveliş matricial, vor imprima deci în mintea lui un vid, un spaţiu alb, şi vor risca să-l facă mai târziu absent faţă de sine însuşi, din cauza părţilor devitalizate, insuficient alimentate. Mai mult, atins de D.I.P., subiectul va fi convins că abandonarea suportată este din cauza şi din vina lui, adică, dacă el nu a fost iubit, a fost aşa pentru că el nu era demn de a fi iubit, ci era rău. Mai mult, va fi cu atât mai problematic pentru el să surmonteze lipsa de iubire maternă, făcând doliul ei, cu cât mama a existat în realitate, şi a putut să se arate chiar evident bună, nu cineva care maltratează.

Alternativa nu se situează deloc între „buni” şi „răi”, ci între părinţi care sunt cu adevărat prezenţi şi cei care sunt din punct de vedere psihologic indispuşi(nu se simt bine), indisponibili, într-altă parte, absenţi.

Astfel, invadat la vârsta adultă de insuportabila senzaţie de a nu fi viu, de a nu exista, absent faţă de sine şi faţă de alţii pe urma indisponibilităţii materne originare, subiectul se va vedea constrâns să investească o mare cantitate din energia lui vitală într-un mecanism de apărare cu două volete, care să-l ajute să supravieţuiască de bine de rău: fuga şi căutarea.

Va fi vorba, în cazul lui, în primul rând, de a fugi de toate persoanele şi circumstanţele care riscă să-i amintească vidul de iubire, absenţa maternală, solitudinea lui deci, care ar înteţi temerile lui de a inexista. Aceasta vrea să spună că el se va arăta alergic la cea mai mică răceală (lipsă de iubire), la cea mai mică separaţie, indiferenţă, critică, ruptură, pierdere, absenţă – fie că este vorba acolo de realităţi obiective sau resimţite, dată fiind hipersensibilitatea lui.

Tot aşa, el va fi tentat să caute, într-un mod pasional, pentru a-şi contrabalansa neliniştile infantile şi a-şi umple vidul, relaţii impregnate de căldură şi de proximitate fuzională, de natură evident matricială. El va cere deci de la partenerul său, non iubit în gratuitatea dorinţei adulte, ci utilizat ca manta de vreme rea şi substitut maternal, o prezenţă constantă care să-i garanteze în permanenţă învelişul maternal bun şi securizant care i-a lipsit Altundeva şi Înainte. Căutarea nesfârşită de prezenţă constituie în fond simptomul major al absenţei de sine.

Invers, se întâmplă ca unii să utilizeze şi progenitura lor ca pansament narcisic. Ei îi cer, în mijlocul unei inversări generaţionale uimitoare, iubirea şi prezenţa pe care nu au primit-o în copilăria lor, la locul şi la timpul lor. Ei se epuizează arătându-se, în acest scop, părinţi perfecţi, neîndrăznind absolut deloc să se opună dezideratelor copiilor lor. Astfel, în pofida aparenţelor, copiii „răsfăţaţi” suferă poate mai mult decât ceilalţi de carenţă narcisică şi de absenţă, dincolo de abundenţa sau omniprezenţa părinţilor. Evident că ceea ce se caută a se umple este propriul lor vid interior, atunci când caută să-şi satisfacă copiii!

Totuşi, acest mecanism de supravieţuire, cu cele două aspecte de fugă neliniştită şi de căutare intensă, se arată pe termen lung infructuos, chiar prejudiciabil dezvoltării adultului şi devenirii lui de sine.

Mai întâi pentru că evitarea şi lupta permanentă contra vidului matricial, cât şi obsesia de a-l umple, din exterior, prin consumarea de obiecte sau cea, canibalică, de persoane, departe de a-l satisface pe subiect, îl obosesc, îl epuizează progresiv, amplificând în mod paradoxal vidurile şi lipsurile lui. Fuga şi căutarea fac să-i scânteieze speranţa de a-şi rezolva în mod magic dificultăţile psihologice, datorită trecerii la fapt şi la soluţii concrete. Cu toate acestea, împingându-l să mizeze exclusiv pe exterior, ele sfârşesc prin a-l goli, invers, de substanţa sa, de resursele lui proprii, luându-i, astfel, şi puţinul de încredere care îi rămâne şi slăbindu-i câmpul autonomiei psihice.

În al doilea rând, căutarea pasionată a matricei, iubirea, prezenţa, armonia, pe scurt, proximitatea fuzională, caracteristică Edenului matricial, se arată evident a fi sortită eşecului. În măsura în care căutarea intensă, motivată nu de dorinţa gratuită, ci de nevoia infantilă vitală de a-şi umple vidul lăsat de absenţa maternală, poartă în ea refuzul inconştient de a primi ceea ce n-a încetat să se ceară totuşi, în permanenţă, din cauza ambivalenţei inconştiente. Altfel spus, subiectul marcat de vidul matricial va cheltui o sumă importantă din libidoul (elanul vital, n.t.) lui pentru a-şi satisface lipsa, dar certitudinea nevredniciei lui conjugată cu penuria de iubire de sine, consecutivă culpabilităţii victimei inocente, îl vor deturna de la iubire şi de la legătură, aşa încât el va refuta să se lase iubit şi să primească de îndată ce sună ceasul succesului şi al satisfacţiei.

De unde tendinţa lui inconştientă de a se plasa repetat în situaţii de eşec şi de ruptură sentimentală, repetând astfel avortarea fuziunii cu mama, îndrăgostindu-se cu uşurinţă, de exemplu, de indivizi indisponibili, perverşi sau bolnavi, într-un context parazitar şi sado-masochist, aflaţi ei înşişi în căutare de o matrice, căutată şi temută în acelaşi timp, pe care nu vor ezita deloc să o abandoneze după folosinţă, din lipsă de a fi locuit acolo în al lor Altundeva şi Înainte (adică în matricea din propria lor copilărie, n..t.)

Evident, subiectul adult nefiind conştient de cele două aspecte ale mecanismului de supravieţuire, nu poate simţi clar lipsa mamei şi nici dorinţa intensă de a o regăsi. Vidul îndurat în prima copilărie se transformă puţin câte puţin într-o senzaţie vagă, nedefinită, deconectată şi separată de legătura ei originară cu persoana mamei. Astfel, lipsa ulterioară de ceva sau de cineva (bani, iubire, copil…) va fi resimţită cu atât mai dureros cu cât va veni să facă mai viu acest vid matricial primar refulat în inconştient.

Ce este de făcut în aceste circumstanţe? Cum să ne reconciliem cu copilul nostru interior în neputinţă? Ar fi posibil să ne vindecăm odată rănile, pentru a (re)deveni vii, prezenţi nouă înşine? Eu expun în ultimul capitol al acestei cărţi, în loc de concluzii, „pe cele cinci degete ale mâinii”, un nou concept pe care eu îl intitulez „comprehensiunea întrupată”(la comprehension incarnée, în fr., n.t.).

Eu susţin, de fapt, ideea potrivit căreia cel mai bun mod de a fi prezent, sieşi mai întâi şi apoi altora, constă în a conjuga comprehensiunea funcţionării noastre, odată ce vidul matricial şi suferinţa copilului interior au fost reperate, cu o schimbare concretă de privire şi de atitudine în existenţa cotidiană. Tocmai mariajul între aceste două registre şi complementaritatea lor fecundă vor fi susceptibile să-l ajute pe subiect să crească, să devină el însuşi, prezent sieşi şi conectat cu alţii.

Iată ideea principală. Desigur, mecanismul de supravieţuire cu cele două volete de fugă şi căutare, a jucat nu de mult un rol esenţial în salvarea psihismului copilului, expus altfel deteriorării. Totuşi, uzat până la urzeală, el a devenit astăzi, la vârsta adultă, nu numai total ineficace, ci, mai rău, dăunător, ca obstacol major în calea bucuriei. Proiectul salvator ar putea să constea de acum în a se elibera de acest fals prieten, în a se dezintoxica de acest remediu transformat în otravă, în a dezvăţa automatismele create, condiţionate de spaima pe care o provoacă lipsa iubirii.

Cum anume? Regăsind mai întâi copilul nostru interior şi emoţiile lui refulate în inconştient – diferenţiind exteriorul de interior, dorinţa de nevoie, masculinul de feminin, încetinind timpul, învăţând răbdarea şi consimţind lipsei – respectând vidul ca loc de naştere, matrice de generare -, reabilitând în final părinţii interiori – devenind propriul nostru îngrijitor şi păzitor, cei pe care nu i-am avut odinioară, pentru a ne comporta cu noi înşine ca o mamă bună faţă de bebeluşul ei, plină de indulgenţă şi prezentă, şi ca un tată protector, care oferă cadru, limite şi sens.

Sursa: Moussa Nabati – „Comme un vide en moi”. Habiter son present, pag. 7-15, ed. Fayard, 2012
Traducerea îmi aparţine, V.J. – http://ceruldinnoi.ro

Detalii carte aici: http://www.amazon.fr/Comme-vide-moi-Habiter-pr%C3%A9sent/dp/2213661278/ref=sr_1_33

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s